Decembrie 2020

Un newsletter dedicat satului românesc

Într-o vreme în care satul a devenit un refugiu pentru mulți dintre noi, apariția unui newsletter dedicat exclusiv zonei rurale din România este, credem noi, mai mult decât necesară. Așa că în noiembrie ne-am adunat șapte săteni și am început să lucrăm la design, structură și conținut, să transformăm o idee în rânduri și fotografii care să te inspire și să te facă să iubești satul și mai mult. Acesta este primul număr pe care l-am conturat în jurul temeisărbătorile de iarnă la țarăși pe care ne dorim să-l primești ca pe un cadou de Crăciun pe care-l poți da și tu, la rândul tău, mai departe. Asta pentru că dar din dar se face Rai.


(Po)veștile culese pentru primul număr:


Jurnal de școală: Moșul nu vine doar în decembrie

Plecat din sat: Crăciunu-i când la masă ai mâncare de acasă

 54 de kilograme de fericire au ajuns în Scoția

Odaia cu oaspeți: Crăciunul de altădată de Iustina Irimia-Cenușă

La masă!: povești dulci de la sat, scrise de @prăjiturela

Săteanul lunii: interviu cu Maria Zavate (@zavatos)

Turismul de pe uliță: Valea Zălanului

De împachetat lângă sobă: Să facem bine

Moșul nu vine doar în decembrie

De vreo două săptămâni mergeam la școală 
încălțată-n UGG-urile mele călduroase, când mi-a intrat pe ușa clasei o fetiță care purta în picioare balerini. Mă străduiam să o conving să vină la școală după un an în care a stat mai mult acasă și a rămas repetentă.

Cât a stat la ore în acea zi, am încercat să nu-mi arunc ochii sub banca ei, iar înainte de a pleca acasă i-am dăruit o pereche de ghetuțe. În timp, am adunat la școală, din donații, mai multe perechi de încălțăminte pentru a le dărui atunci când va fi nevoie. Nu am reușit să o conving să le mai dea jos, chiar dacă eu eram sigură că o strângeau. Aceea a fost ziua în care am câștigat-o: de atunci nu a mai lipsit de la ore, iar în perioada școlii online ne întâlneam în fiecare luni pentru a-mi aduce ce a mai lucrat.

În noiembrie am strâns ghetuțe pentru toți elevii mei. În cei doi ani, de când sunt învățătoare, am învățat că dacă eu îi dau copilului o geacă, o pereche de încălțăminte, un pachet de biscuiți sau un creion, acela s-ar putea să fie motivul pentru care el nu va abandona școala. Moș Crăciun nu ar trebui să vină numai de sărbători, ci ori de câte ori un copil are nevoie de el pentru a continua să meargă la școală.

•

text și fotografie de Florentina Simin-Tituleac

Crăciunu-i când la masă ai mâncare de acasă

Decembrie, ultima cursă spre Italia înainte de Anul Nou și un țârâit de telefon din bucătăria de iarnă. Înfofolită, ca de-afară, intră semi-grăbită în căldura lemnelor trosnind din sobă. „Alo?!” și la celălalt capăt al firului, dintr-o străină depărtare, se-aude glasul fetei. Ochii îi strălucesc și bujorii din obrajii rumeniți de frig și timpuri capătă sens, iar vocea sugrumată de emoție dă drumul unui iubitor „Lenuță, mamă, tu ești?”. Aud doar jumătate de conversație, căci cealaltă se înăbușă în receptorul de la urechea bunicii: „Ce să pună mama? (…) Las’ că știu eu ce să pun. Pe când ajunge băiatu’ să ia pachetul? (…) Miercuri, pe la cinci jumate, da? Îi bun, mamă, vorbim!”. Și se așterne o liniște surdă. Pune receptorul în furcă, se așază să își tragă sufletul și se-apucă de povestit conversația ca și cum ar repeta o lecție. „O spus că miercuri dimineață vin băieții de la Roznov să ia pachetu’. Să-l chem pe ta-tu să dea budana din pod. O zissă nu-i pun prea multe, că se găsesc ș-acolo, da’ știu eu ce să-i pun. M-ajiuți şi tu?!”. Se ridică, scormonește jarul, pune două lemne pe foc și pornește să pregătească pachetul, asigurată că are căldură la noapte.

Miercuri dimineață, trecut puțin de ora cinci și jumătate, când ziua și noaptea n-au încă niciun gând să se îngâne, pleacă spre Italia pachetul pregătit cu grijă, iubire și dor. „Din prea mult sau prea puţin” a împachetat masa de Crăciun în vreo șase ziare și 20 de pungi de diferite dimensiuni, iar, la final, mâinile tremurânde au așezat toate pachețelele congelate sau nu, în sacoșa mare, de rafie. Ca o încununare a efortului, sacoșa s-a închis ușor, dar 2000 de kilometri înseamnă drum lung și greu, așa că vârî ața de nailon în acul cel mai mare și sigilă pachetul prin țesătura rafiei, ca și cum bucuria sărbătorilor ar fi depins de ea.

Câteva zile mai târziu, ca în fiecare an, apartamentul mic din cealaltă parte a lumii a adus împreună familia deja stabilită în străinătate, dar cu sufletul acasă. Anul acesta, din nu prea multă carne de curcă și de porc au ieșit cele mai delicioase sarmale, iar toată familia suflă în mămăliga cu care au asezonat nu prea multe jumări. Parcă n-au mai picat așa greu, odată ce le-au savurat cunu prea multăvarză murată.

În România, mamaia se mândrește în ziua de Crăciun cu un panettone trimis de fată, în timp ce-o parte din familia reunită în centrul Italiei rupe cu poftă cozonacul acela dolofan, copt în Ajunul Crăciunului, și umplut cunu prea multănucă. Cam ca firele de nisip, printre pietricelele unui ornament adus amintire din vacanță, a pus şi mamaia nucile printre pachetele cu carne și budana cu varză. Vedetele deserturilor de pe masa de Crăciun sunt turtele cu julfă, făcute ca la mama acasă, cu semințe de cânepă (nucă, zahăr și… turte).

În timp ce bătrânii deschid sticla de vin spumant ce însoțea panettoneul, italienii ciocnesc un pahar cu nu prea mult vin primit de-acasă, „tras din butoiul ăla bun, nedesfundat”. Și printre urări de belșug și bucurie se-aude-un gând șoptit. E gândul spus al mamei, de la celălalt capăt al firului: „I-auzi, măi, Vasile, s-au adunat toți la Lenuța și au stat la masă. Au zis că le place vinu’!”. Pune telefonul în furcă, s-așază lângă plită și înghite un nod de lacrimi, recunoscătoare că i-a auzit și Crăciunul ăsta.


54 de kilograme de fericire au ajuns în Scoția

În ultimele 15 luni, de când m-am mutat în străinătate, am adunat zeci de capturi de ecran cu momentele în care mă „întâlneam”, online, cu cei de acasă. Cred că prima captură am făcut-o în timpul unei discuții cu bunicii mei și-apoi am început să „capturez” momente și cu ceilalți. Așa am reușit, de la mii de kilometri distanță, să-mi beau într-o zi cafeaua cu tataia sau să stau la taclale cu mamaia. Adesea mă doare să fiu doar un privitor al vieții celor de acasă, dar plecarea m-a făcut să țin cu dinții de calea asta, a online-ului, sperând ca măcar așa o să mai fac parte din poveștile lor. Când verișorul pe care îl plimbam de mână prin curtea bunicilor a împlinit 18 ani, acum câteva luni, n-am fost acasă. Mama mi-a trimis un video în care familia era strânsă în jurul lui cântându-i la mulți ani, iar eu am plâns la fiecare cadru. De fapt, de peste un an lăcrimez la aproape toate videourile cu care mama a încercat să mă țină în miezul petrecerilor de familie, deși nu mai eram acolo. Tot printr-un ecran mi-am privit prietenii căsătorindu-se, schimbându-și locurile de muncă sau sărbătorindu-și zilele de naștere. Am închinat pahare pe chat și ne-am pupat virtual de atât de multe ori încât am încetat să mai număr.

Crăciunul este însă cel mai greu de dus dintre toate, căci deși casa îmi e împodobită, n-o s-o umple mama cu mirosul mâncării ei și nici Ajunul cu pacea colindătorilor săi. Coc fursecuri colorate de câteva zile, dar le-aș da oricând la schimb pentru cartofii făcuți în rulă de mamaia și pentru o oră pe cuptorul fierbinte din bucătăria ei de iarnă. Mi-am cumpărat o față de masă nouă, șervețele cu Moș Crăciun și tacâmuri festive așa că cina noastră o să arate vesel, dar o să fie și un pic tristă. Oricât de mult bine mi-ar face viața mea „cea nouă”, îmi e greu să împiedic golul depărtării să se cuibărească în mine în perioada asta. Ca să-l sperie, ai noștri ne-au surprins, chiar în seara lui Moș Nicolae, cu 54 de kilograme de fericire sub formă de murături, dulceață, zacuscă, afumături și alte păcate. Am aflat că nașa ne-a pus cozonac, mamaia borș acru, părinții carne, nașii măsline grecești luate în ultima vacanță, iar sora pijamale roșii și șosete asortate. Ne-a luat o jumătate de zi să le strângem pe toate și să vedem din nou podeaua bucătăriei, dar în orele acelea, printre toate bunătățile puse de ei cu gândul la noi, în casa noastră scoțiană s-a trăit Crăciunul românesc.

•

text și fotografii de Andreea Anton

Crăciunul de altădată

Poveștile încep cu „a fost odată ca niciodată…”. A fost odată ca niciodată o fetiță, născută pe 1 iunie în localitatea Flămânzi. Primul lucru pe care l-a descoperit a fost dragostea părinților și a bunicilor, iar prima lecție de viață, poate și cea mai importantă a fost despre importanța și frumusețea unei relații familiale sănătoase. Crescând, fetița a descoperit credința și a mai învățat o lecție: că Dumnezeu ne-a făcut cel mai mare dar prin șansa acestei vieți, pe care trebuie să o trăim cât mai frumos și mai intens, prețuind fiecare clipă și fiecare om. Ulterior a înțeles semnificația rădăcinilor, a localității natale și a felului oamenilor din zonă. 

Flămânzenii au fost mereu oameni dârzi, demni, cu verticalitate, de aceea s-au răsculat în 1907 când „jugul” le-a fost imposibil de purtat. Amprenta curajului de atunci se regăsește și-n modul de a fi al flămânzenilor actuali. Viața a purtat-o pe fetița noastră pe multe drumuri, a călătorit, a descoperit România, dar și românii din diferite locuri ale Europei, a învățat importanța educației, a lucrului în echipă, a consecveței și a înmulțirii talanților dăruiți de Dumnezeu.

Fetița despre care ați citit sunt eu, Iustina. Între timp am crescut, m-am făcut mare, am o familie la rândul meu și încerc să transmit mesaje prin cântecul popular, muzica fiind modalitatea mea de exprimare. Așa cum am menționat mai sus, am copilărit în Flămânzi, pe strada 1907, la curte, într-o zonă cu mulți copii. Ca majoritatea copiilor născuți în anii 90, am avut privilegiul unei copilării fără prea multe tehnologii, astfel că timpul liber mi-l ocupam cu lecțiile, cu pasiunea mea pentru muzică, cu ajutatul părinților în gospodărie și cu joaca în drum.

Locuind la casă, iar părinții mei având livadă, grădină și vie, mereu aveam câte ceva de făcut: de făcut curat, de făcut focul (în sezonul rece), de hrănit animalele (cățel, pisici, găini și chiar porci câțiva ani), de măturat, de cules cartofi, prune, struguri, mere, cireșe, de plivit buruianul dintre straturi, de desfăcat porumbul, de ales fasole, de curățat pătrunjel, de desfăcut nuci, de pregătit pentru dulcețuri, compot, zarzavat sau zacuscă, de cules castraveți și roșii, de făcut bulion, etc. Împreună cu fratele meu mai mic ajutam la treburile gospodărești pe cât posibil, dar mai ales pentru recompensa de a putea merge „în drum”.

„În drum” reprezenta strada pe care locuiam și unde ne adunam foarte mulți copii, după-amiezile sau serile, pentru jocuri: Țările, De-a v-ați ascunselea, Fugărita, Sticluța cu otravă, Flori, fete sau băieți, Împărate, împărate, Țara, țară vrem ostași, Baba oarba, Pătrățelele, Coarda, Ața etc. Au fost ani frumoși, pe care mi-i amintesc cu emoție, dar și cu tristețea că generațiile actuale de copii nu prea mai gustă aceste jocuri, aceste modalități de a petrece timpul liber…

La sfârșitul săptămânii sau în vacanțe mergeam la bunici. Pe bunicul matern l-am pierdut când aveam doi ani și nu mi-l amintesc, însă, bunica Anica, din satul Prisacani (Flămânzi), rămâne unul dintre cele mai importante modele pentru mine. A rămas văduvă cu șase copii la 44 de ani și și-a dus viața fără să se plângă vreodată, cu mare credință în Dumnezeu, cu măsură, cu demnitate, cu multă bunătate și cu o cumsecădenie rar întâlnită. Bunica Anica e ca o icoană, icoana femeii românce de la sat, harnică, înțeleaptă și pricepută, iar modul ei de a fi, de a vorbi, de a-și asuma crucea vieții, de a-și crește copiii în spiritul valorilor de unitate, de egalitate, de ajutor reciproc, m-a influențat puternic. Am primit de la bunica Anica printre cele mai importante elemente ale costumului popular din lada mea de zestre: o ie cusută de dânsa, trăistuța țesută de ea, ciorapi de lână împletiți de mâinile ei, baticuri și am învățat de la ea să-mi îngrijesc costumele populare și să fac juflă.

Bunicii paterni au locuit în satul Roșcani, comuna Liteni, județul Suceava, localitate în care râul Suceava se varsă în Siret, astfel încât îmi aduc aminte cu plăcere de mersul la scăldat în timpul vacanțelor de vară. Bunica Maria și bunicul Adrian, Dumnezeu să-i odihnească, au fost doi oameni gospodari, extrem de harnici și de muncitori. Mi-e atât de dor de ei, de plăcintele bunicii pe care le făcea săptămânal la cuptor, de cireșele albe din livadă, de cireșele amare din curte, de fânul din „standolă”, de calul Mișu, de plimbările cu sania trasă de cal, de mersul la târgul de la Liteni, de poveștile spuse de bunica în timp ce adormeam pe cuptor, de povețele lor… Și bunica Maria mi-a dăruit din lada ei de zestre ia de mireasă, baticuri, barizuri, casânci, etc.

Un farmec aparte îl aveau sărbătorile de iarnă din copilărie. În luna decembrie eram nerăbdători de întâlnirile cu Moș Nicolae și cu Moș Crăciun, de mersul la colindat, la urat și la săniuș. În apropierea Crăciunlui se tăia porcul și se pregăteau preparatele pentru sărbători. Cu câteva zile înainte de Crăciun ajungea și bradul acasă, iar noi, eu și fratele meu Iustin, îl împodobeam. Pe hol era cam rece, însă parfumul bradului natural se simțea atât de intens. Se întâmpla ca din bomboanele pe care le agățam în brad să mai dispară și să rămână doar ambalajul… Apoi împodobeam casa cu ghirlande pe la draperii și dulapuri, decoram coronițe de brad și făceam aranjamente pentru masa de Crăciun. Eu o ajutam pe mama la curățenie și la bucătărie. Țineam postul, ne spovedeam și împărtășeam, mergeam la biserică și cântam colinde la chinonic. Ziua Ajunului de Crăciun era atât de emoționantă. Dimineață făceam ultimele pregătiri în casă, apoi primeam preotul, iar mama îl servea cu jufla pe care o aveam de la bunica Anica, după care ne pregăteam de colindat. Ne îmbrăcam gros și mergeam pe înserate din poartă în poartă pe la vecinii noștri, colindând. Îmi aduc aminte că primul colind învățat a fost „Scoală, gazdă, din pătuț”. După ce ne întorceam de la colindat, mama ne aștepta cu un ceai, să ne încălzim, după care, cu mari emoții ne schimbam în pijamale, ne rugam și stăteam de veghe în așteptarea Moșului Crăciun. Era în casă o tihnă, o lumină caldă, un miros de brad și de cozonac, de care-mi aduc aminte cu nostalgie. Nu știu cum se făcea că oricât ne străduiam noi și ne plănuiam strategii de a rămâne treji, mereu adormeam. Moșul lăsa cadourile sub brad, iar dimineața de Crăciun era singura în care ne trezeam înaintea părinților. Mare bucurie în prima zi de Crăciun. După ce desfăceam cadourile, mergeam la biserică, iar abia apoi ne bucuram de masa de Crăciun care avea câteva feluri: răcitura cu mămăligă, aperitivul, friptura, cârnații și desertul.

Tradiția de sărbători a familiei noastre era ca în prima zi de Crăciun, după masă, să mergem la bunica Anica; acolo ne întâlneam cu toții – nepoți, verișori, mătuși unchi – și petreceam frumos până pe înserat. Noi copiii colindam și primeam dulciuri sau bani. Țin minte că într-un an drumul până la bunica (vreo 8 km) l-am făcut cu o sanie mare trasă de cai sau, în alți ani, dacă ningea tare, era anevoios să urci cu mașina dealul Prisacanilor, astfel încât, mașinile rămâneau înzăpezite, iar noi ne întorceam pe jos acasă. În a doua zi de Crăciun, după slujbă, mergeam la bunicii de la Roșcani, petrecând frumos acolo cu familia din partea tatălui. În a treia zi de Crăciun, de obicei, stăteam acasă și așteptam musafiri. Dacă era zăpadă mergeam la săniuș. Aveam în apropierea casei un derdeluș unde ne adunam foarte mulți copii și ne legam săniile într-un „trenuțel”.

În Ajunul Anului Nou, după ce terminam treaba în casă, mergeam la Prisacani și spuneam urături personalizate pentru care bunica Anica ne răsplătea cu colăcei și bani, iar apoi ieșeam cu toată familia pe toloaca satului unde se adunau mascați, căiuți, capre, urși, care dansau în acompaniamentul unor lăutari. Pe înserate ne adunam acasă la vreun unchi sau mătușă sau la noi, în fiecare an la altcineva, și sărbătoream Revelionul. De menționat e faptul că la noi în familie sarmalele nu se făceau de Crăciun, ci de Anul Nou. La miezul nopții desfăceam sticla cu șampanie, bărbații pregăteau mici focuri de artificii și apoi continuam petrecerea până nu mai puteam de somn și mergeam la culcare. În prima zi a noului an mergeam la biserică și apoi ne adunam din nou cu familia pentru semănat sau sorcovit.

La Bobotează, ca și la Crăciun, fratele meu îl însoțea pe părintele paroh, făcând parte din grupul băieților care anunțau vizita preotului strigând „o, ni ho ho” (la Crăciun) și „o, chiraleisa” (la Bobotează). După Sfântul Ioan, la încheierea sărbătorilor de iarnă, despodobeam bradul și ne gândeam cu tristețe la finalul vacanței de iarnă, dar cu bucurie la toate cele pe care le-am trăit.

Cam acesta era spiritul sărbătorilor din copilăria mea. Mi-ar plăcea să duc tradiția mai departe, să păstrez mereu vii amintirile și să-i transmit fetei mele aceste bucurii ale sărbătorilor de iarnă, neuitând, desigur, că toate aceste lucruri minunate au sens datorită Nașterii Mântuitorului Hristos.

•

text de Iustina Irimia-Cenușă 
ilustrații de Sorina Șerban

Iustina Irimia-Cenușă este interpretă de muzică populară de peste 20 de ani și membră a grupului vocal „Fetele din Botoșani”. A copilărit în localitatea Flămânzi, dar și satele Prisacani (jud. Botoșani) și Roșcani (jud. Suceava).

Prăjitura semilună, cornuri și foi cu nucă

De Crăciun la mine la țară nu se fac cozonaci. Se fac, însă, prăjituri felurite pentru colindători. În fiecare an, bunica făcea obligatoriu prăjitură semilună și foi cu nucă. Prăjitura semilună ne fascina, aveam impresia că bunica tăia porțiile cu o formă specială. Întotdeauna ieșeau perfecte! Târziu, spre maturitate, am aflat că de fapt le tăia cu paharul.

În cazul foilor cu nucă era o regulă, le făcea cu câteva zile înainte pentru că foile se frăgezeau în timp, cu ajutorul cremei. Ca în cazul prăjiturii semilună, credeam că era o prăjitură complexă — pentru că bunica spărgea nucile, apoi le măcina, mergea la târg să ia zahăr, iar smântâna o alegea de pe lapte cu ceva timp înainte. Acum, pentru mine este o prăjitură simplă: cumpăr nuca gata măcinată, smântâna la fel, iar zahărul e mereu în dulap.

Cel mai des bunica ne făcea plăcinte și cornuri… în rolă. Așa îi spunea ea cuptorului. Le găseam calde când ne întorceam de la săniuș. Aici ai și rețeta cornurilor, un pic adaptată la umplutură. Ea punea gem sau brânză, eu am pus cremă de ciocolată cu alune.

•

text și fotografii de Mihaela Sava (@prajiturela)

Mihaela Sava sau Prăjiturela a crescut în comuna Siculeni, județul Harghita și toate vacanțele și le-a petrecut la bunici, în Brusturoasa, județul Bacău. Acum 9 ani, a decis să-și încarce rețetele și fotografiile pe un blog și astăzi rețetele ei ajung la mii de persoane, având o comunitate de peste 100.000 de persoane pe Instagram. Spune că bunica Viorica „este și va fi modelul meu în viață”. Aceasta i-a inspirat plăcerea pentru gust și simțire.

Maria Zavate: Îmi pare că se creează un oarecare curent prin care oamenii vor ori să se întoarcă la sat, ori fiind de la oraș, vor să repopuleze satele.

Dacă te-ar întreba cineva de a cui ești, ce ai spune?

Numele lui tata, Zavate, nu a intrat încă în mentalul colectiv, așa că spun numele mamei care e de-aici de loc. Cumva tot băștinașii, răzeșii, cei care erau aici de la început sunt cunoscuți. Le-aș zice că-s de-a lui Teleucă și nu neapărat că aș vrea să fiu identificată cu asta, dar oamenii s-ar duce cu gândul la tataia care era un personaj destul de vocal, spumos. Mă gândeam să fac la un moment dat arborele genealogic al familiei să văd până unde aș ajunge. Mamaia mai trăiește dintre toți bunicii mei, deci trebuie să profit acum de contextul ăsta ca să aflu cât mai multe despre trecutul meu. Stăteam de vorbă cu bunica mea și mi-am dat seama că nu-i întrebăm niciodată despre cum erau ei când erau copii, despre familia lor și am aflat tot felul de lucruri. Am aflat că străbunicul meu era dragoman de plute. Acum o sută de ani lemnul se transporta pe plută de la Bistrița la Dunăre. Eu n-am prins pluta, doar un bac care trece Bistrița dintr-o parte în alta, care acum nu mai există. Sunt lucruri pierdute în negura timpului pe care e păcat să nu le știm pentru că putem învăța din rezistența și stoicismul pe care-l aveau ei atunci.

Sunt mulți copii care pleacă de la sat și merg la școală la oraș. De multe ori sunt rușinați și evită să spună că sunt de la sat. Ai simțit și tu asta?

Am terminat liceul la Colegiul Național „Petru Rareș” din Piatra Neamț și clasa mea era destul de majoritară de la sat sau, cel puțin, de la case. Nu am simțit segregarea asta, mai degrabă ce simțeai era faptul că erau elevii care studiaseră acolo și așa se făcea cumva diferențierea. Apoi, când m-am mutat la facultate, fiind în Iași, oamenii veneau și de la sat, și de la oraș. Dacă e vreo oarecare presiune pe care am simțit-o a fost să-mi adaptez accentul în zonele în care mă duc. Simțeam că, cel puțin la început, dacă am accent moldovenesc oamenii nu se mai concentrează prea bine pe ce spun, ci pe modul în care spun și atunci cumva m-am adaptat.

Cum a fost să te întorci la sat și să te adaptezi la viața de la țară?

Pandemia m-a întors pentru că altfel rămâneam tot printre blocuri. Eu după ce am terminat masterul am venit și am stat un an acasă. Am încercat să plec cu un Erasmus și nu s-a întâmplat, iar în așteptarea răspunsurilor de la firme din Europa m-am trezit că am rămas acasă și nu aveam cine știe ce perspectivă. Atunci, m-am folosit de prilejul ăsta ca să mă apuc cumva de Instagram. Din cauza eșecului de care m-am izbit încercând să-mi găsesc ceva de muncă în Iași, m-am îndreptat către orașul pe care-l detestam cel mai tare și anume București. Între timp m-am îndrăgostit de capitală și de aproape trei ani locuiesc acolo, dar pentru că a venit pandemia, în iunie m-am întors acasă pe o perioada nedeterminată, dar cumva cu perspectiva că o să mă întorc undeva prin primăvară.

Eu sunt o combinație de introvert și extrovert care se activează în funcție de situație. Dacă acum a fost necesar să stau singură, eu n-am nici o problemă. Și când e nevoie sa fiu cu oamenii, imediat devin un om expansiv. Mă gândesc că m-am întors de unde am plecat, iar gândul ăsta mă ajută și mă și sperie cumva. În rest n-aș putea să mă plâng, eu sunt norocoasă că am unde să stau, am un job care-mi permite să lucrez de oriunde. Locuiesc cumva în sălbăticie, stau la 500 de metri de stradă, nu se aud mașini, nu prea sunt case. Am un câmp, un pârâu în partea dreaptă, e foarte idilic atunci când explic altcuiva.

Crezi ca ai puteasă locuiești permanent la sat?

Cu siguranță. Nu sunt un om al orașului, subjugat complet. Simt că acum am vârsta la care vreau să fiu în București, să trăiesc printre oameni pentru că satul înseamnă o oarecare izolare, iar din păcate satul nu mai înseamnă comunitate, cel puțin nu unde mă aflu eu. Nu a fost niciodată o comună cu tradiții puternice, cu oameni coagulați și cu valori comune. Și pentru că foarte mulți oameni au plecat în străinătate nu mai există ideea de comunitate pe care acum pare că mai degrabă o găsești la oraș sau pe internet. Ori că ai asociația blocului sau un grup de Facebook din cartier, parcă acolo oamenii încearcă să reproducă comunitatea care exista odată la sat. Dar eu o să mă întorc sigur. Nu am niciun dubiu. Poate candidez la Primărie peste zece ani, cine știe?

Cum ai început să documentezi satul românesc?

Simt o oarecare fascinație pentru sat și îmi pare că se creează un oarecare curent prin care oamenii vor ori să se întoarcă la sat, ori fiind de la oraș, vor să repopuleze satele. Și sper ca asta chiar să se întâmple. Avem o șansă unică de a face ceva diferit de restul țărilor din Europa. Viața la sat în Europa nu mai poți să zici că-i sat, sunt niște mici orașe cu case. Și cred că noi putem să facem ceva destul de special cu moștenirea pe care o avem.

Bazele s-au pus când am stat un an acasă. A fost pentru prima oară când am avut timpul necesar în care să observ cum se schimbă natura în jurul meu și am zis că ar trebui să surprind chestia asta și altfel. Am început cu cinemagrafurile (n.red: fotografii în care o mișcare minoră este repetată formând o animație), combinația între fotografie și video, și mi-am luat acest angajament să fac câte un vizual pe lună în care să surprind chintesența acelei luni. A ieșit, până la urmă, un întreg calendar pe care l-am făcut și în format fizic. Așa a început totul, de la a observa ce se întâmplă în jurul meu.

Sute de oameni te-au urmărit cum ai cules strugurii, porumbul, lucruri care se întâmplă mereu la sat, care poate par banale, însă acum sunt de interes pentru public. Care crezi că este cauza?

Subiectul în sine, faptul că e natură, că e la țară. Imagistica asta cumva de basm, dar atașată unui discurs destul de realist și cu picioarele pe pământ în ceea ce privește satul i-a făcut să vibreze emoțional. Cred că orice ne conectează cu copilăria ne dă un sentiment de bine și are succes. Pentru unii e nostalgie, pentru alții mai multă fantezie pentru că n-au trăit așa ceva.

Ce amintiri ai din perioada sărbătorilor de iarnă petrecute la sat?

Cred că toate încep cu zăpadă și săniuș. Am multe amintiri cu mine căzând într-o râpă cu tot cu sanie sau făcând trenulețul cu prietenii care acum nu mai sunt prin preajmă. Din nou, aceeași problemă a depopulării satelor și fuga asta spre oraș căutând ceva anume. Dar asta nu înseamnă neapărat că o să găsim acolo ceea ce nu ne-a oferit satul. Majoritatea amintirilor sunt legate de ierni care pare că nu mai sunt cum erau cele de când eram noi copii. Îmi amintesc când eram copil că au fost nămeți de peste doi metri și au înfundat o uliță prin care trebuia să trecem ca să ajungem la mătușa mea, iar mama s-a gândit să probeze cu mine dacă nu cumva e atât de înghețată zăpada încât putem să mergem pe deasupra. M-a pus pe zăpadă și eu am căzut înăuntru, dar nu țin minte panica, doar eram amuzată de ce se întâmpla. Amintirile sunt legate și de câteva tradiții care au loc prin sat. Noi avem călușari, tradiție destul de răspândită în zona Moldovei și adaptată la fiecare comună sau regiune. Apoi avem uratul sau tăierea porcului care acum e un subiect sensibil pentru unii. Ceea ce consideram noi tradiție înainte, acum e considerată barbarie. Se schimbă narativul și până la urma urmei trebuie să te adaptezi.

Dacă ai putea sa alegi trei valori din tot ce te-a învățat satul, care ar fi acestea?

Ce am învățat de la sat? Conexiunea cu natura. Este ceva ce nu trebuie să pierdem niciodată indiferent unde ne-am muta. Conexiunea cu natura înseamnă că te trezești când trebuie, te culci când trebuie, muncești când trebuie. Pentru că te iei după ciclul natural al lucrurilor și viața la țară te obligă cumva să te ții de ciclul ăsta firesc al tău. Și asta te ajută să fii mai sănătos și la minte, și la corp. Apoi rezistența pentru că se muncește mult și, în final, răbdarea. Astea sunt trei valori pe care pot să le implementez și dacă mă duc în Shanghai unde sunt complet ruptă de orice treabă naturală, orice legătura cu satul.

Lucrezi la un nou proiect despre satul românesc?

E un proiect pe care vreau să-l fac în ritmul meu împreună cu Alis, prietena mea cea mai bună din copilărie. Ea a venit cu ideea când mergeam prin sat și am observat lucruri pe care nu le-am observat până acum. Multe case vechi, foarte frumoase, unele sunt părăsite, iar în altele încă mai locuiesc oameni. Ne-am gândit să vedem ce-i cu ele și să facem o hartă a caselor cu tot ce înseamnă asta: fotografii, niște video-uri, interviuri cu oamenii care încă mai locuiesc acolo. Nu știm în ce zonă o să se îndrepte, dacă se transformă în activism pornit de la „haideți înapoi la sat” sau pur și simplu va fi un fel de a spune „hai să nu uităm de sat.”

•

Interviu realizat de Adina Rotaru
Fotografii de Maria Zavate – @zavatos

Splendoarea satului transilvănean — de la cătun la destinație turistică

Acum ceva vreme am avut ocazia să trec pragul Caselor de Oaspeți Zălan. Am rămas la un ceai cu un managerul unității de cazare. Un ceai cald și o discuție despre sat, în fostul grajd al casei, ne-au dezvăluit că Prințul Charles a ajuns în Valea Zălanului prin intermediul contelui Tibor Kalnoky. Iar dragostea pentru conservarea patrimoniului cultural l-a convins pe prinț să aibă propria casă, devenită, ulterior, unitate de cazare. Așa a pus cătunul din Covasna pe harta turistică a lumii. Un veritabil influencer a devenit prințul, căci mulți britanici i-au urmat pașii: aproximativ 90% din oaspeții cazați vin din Regatul Unit (doar 5% sunt români).

Sunt genul de persoană căreia îi sclipesc ochii când vede peisaje de la țară, fotografii cu căpițe de fân sau turme de oi. Unii cresc cu așa imagini, iar alții scot bani din buzunar pentru a trăi experiențe turistice rurale. Mulți sunt curioși și vin să exploreze lumea satului. Așa s-a întâmplat și cu Prințul Charles, deși născut în opulența Palatului Buckingham, a fost fermecat de câteva comori rurale ale României.

Una dintre acestea este Valea Zălanului, un cătun de nici 150 de locuitori. Un sătuc izolat, aflat în nordul județului Covasna. Se află sub administrația comunei Malnaș, iar frumusețea peisajelor e dată și de amplasarea în Munții Baraolt. Satul a fost fondat în urmă cu 400 de ani de către familia Kalnoky, prin înființarea unei fabrici de sticlă. La început au fost șase familii. După aproximativ 200 de ani de existență a fabricii, au apărut nemulțumirile muncitorilor, care, în final, au și incendiat spațiul. Astfel, localnicii s-au reorientat către alte meșteșuguri și agricultură. Achiziția unor case de oaspeți (șapte, în acest moment) de către Prințul Charles a generat locuri de muncă și deschiderea altor unități de cazare.

Dacă e să asociez Valea Zălanului cu noțiunea de turism nu va rezulta nicidecum vreo ecuație cu turism de masă. Alegi satul acesta pentru experiențe, liniște, relaxare, deconectare totală. Când spun asta, mă refer la lipsa semnalului și a internetului (în cazul unităților de cazare). Ești „obligat” să te bucuri de ceea ce-ți oferă comunitatea, de ritmul satului. Activitatea turistică s-a conturat în sat pe fondul reabilitării caselor vechi și pe recondiționarea pieselor de mobilier de pe vremea bunicilor. Nu vei vedea vile proaspăt construite și munți de ciment, ci case scunde, construite în stil secuiesc sau cu influențe saxone.

În afară de partea de cazare, tot ceea ce se pune pe mesele localnicilor și ale oaspeților este produs local: ouă, brânză, lapte, carne, dulcețuri, zacuscă. Plantații de ceai sau cafea încă nu se cultivă în Zălan, dar le vei găsi la mic dejun, pentru energie de cutreierat ulițele satului. Indiferent de sezon, satul are un farmec aparte. Trebuie doar să-l explorezi, să-i străbați pădurile din zonă, să mergi la picnic, să mulgi vaca sau să culegi roade din grădină. Activitățile acestea te epuizează parțial. Dar ai timp, seara la culcare, să te bucuri de atmosfera de odinioară, citind cartea aceea de care zici că nu te poți apuca, când afară latră câinii. Nu uita să stingi veioza!

•

text de Nicoleta Felea
fotografii de Ionuț Teoderașcu
rubrică realizată în colaborare cu
Zig Zag prin România

Să facem bine

Am cules o (po)veste din care, în prag de Crăciun, poți face și tu parte, indiferent de localitatea și țara în care te afli. „Dragoste desculță” este o asociație înființată de o mână de oameni care s-a gândit să ajute familiile sărace de pe lângă Negrești, județul Vaslui. Încă din 2011, comunități întregi sunt ajutate cu alimente, îmbrăcăminte, încălțăminte, produse de igienă, rechizite, lemne de foc și tot ce mai e nevoie într-o familie. În ultima perioadă, au fost construite chiar și câteva case.

„Dragoste desculță” se bazează foarte mult pe oamenii care donează constant către asociație și care trimit la Negrești pachete cu de toate. Dacă și tu vrei să faci parte din povestea aceasta, le poți scrie pe Facebook (sau pe site), iar ei vor fi bucuroși să te ajute cu detaliile de livrare.


Șatene, sperăm că (po)veștile din primul nostru număr îți sunt de folos. Mulțumim pentru interes! Dacă cunoști un prieten care ar vrea să-și obțină buletin de sat virtual și roagă-l să se aboneze. Până pe 24 ianuarie 2021, când vei primi al doilea număr, ne vedem și ne citim pe Instagram.

Sărbători pline cu tot ce-i bun!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *