Februarie 2021

Ia-ți, mireasă, ziua bună!

De câțiva ani pe bunica o tot chinuia o boală de stomac. În seara în care tata a aflat că mama lui, care locuia câteva case mai încolo, „se simte și mai rău”, a fugit la deal, a luat-o în brațe și a adus-o acasă la noi. A dormit bunica câteva nopți în odaie și seara, când ne adunam în casă, lângă ea, ne povestea de una și de alta. Atunci am auzit prima dată că s-a căsătorit, forțată de părinți, la 19 ani. Bunicul Gheorghe era cu 14 mai în vârstă decât ea, dar avea casa lui, pământ, era „om cu carte” și „cineva în sat”. De dragul părinților ei, Maria a acceptat mariajul. Iar apoi a stat ani întregi lângă bunicul, deși nu era fericită, de dragul celor trei copii. Dumnezeu, însă, a ales să-i despartă. Bunicul a murit de tânăr, la 48 de ani, în 1980. N-aș putea să-mi imaginez cât de greu a fost pentru o mamă să-și crească copiii singură, dar a făcut-o. Timpul a trecut, fetele și băiatul s-au căsătorit și aproape 15 ani a locuit mai mult singură în casă. Vara mi-o petreceam numai în grădina bunicii, ea ne aduna în jurul mesei duminica și tot în ograda ei organizam petreceri-surpriză, o idee pe care o iubea. A murit în 2010*, la început de vară și de-atunci grădina a rămas tristă, lipsită de iubirea ei.

În casă am găsit acest tablou pictat cu cei doi miri — Maria și Gheorghe

Câte astfel de decizii și sacrificii sunt, atâtea definiții pentru iubire putem inventa. Să te gândești la ceilalți și să pui binele lor mai presus de al tău nu e deloc clișeu. E iubire. Vrând-nevrând am povestit în acest număr despre iubire. Larisa a scris despre povestea mamei sale, care a ales, acum nouă ani, drumul străinătății pentru binele familiei. „Poate aveam mai multe amintiri alături de copii, de nepoți, (…) dar cu siguranță nu aș fi avut posibilitatea să îmi ajut copiii așa cum am făcut-o”, și-a spus mama Larisei la capăt de drum, acum întoarsă acasă, lângă familie. Nicoleta conturează portretul Doinei, o femeie care și-a transformat pasiunea pentru lucrurile vechi într-o pensiune-muzeu, unde își primește cu drag oaspeții. Și dacă tot îți spun de oaspeți, am rugat-o pe Otilia Bălinișteanu, jurnalist, să pășească în satul nostru virtual și să ne scrie despre nuntă — actul de oficializare a iubirii în fața societății și în fața lui Dumnezeu. Însă nu toate nunțile au un final fericit, la unele dintre ele, mireasa alege să „fugă”. Andreea pune în scenă o astfel de poveste trăită de un frate de-al bunicului ei. Chiar și așa, poate tot din iubire, mirele se împacă cu ideea, iar fratele lui îi plătește pe muzicanții veniți la nunta fără mireasă tocmai „să nu iasă vorbe-n sat”. Iubire nu-i doar în poveștile de demult, ci și în cele de astăzi, trăite mai ales de învățători și profesori. Să mergi pe ulițele satului și să-ți aduci elevii la școală e tot o formă de afecțiune. Asta face Mihaela, a cărei poveste a scris-o Florentina în rubrica „Jurnal de școală”. Ultimele trei rubrici spun povești despre mâncarea tradițională, despre rețetele vechi transmise din generație în generație și despre de cel de lângă tine. Dana de la „prăjiturici și altele” ne învață cum să pregătim cornulețele cu magiun. Și dacă tot poposim prin zona Moldovei, în rubrica „Turismul de pe uliță” am scris despre satul monahal Agapia, acolo unde iubirea față de Dumnezeu este nemărginită. Newsletterul se încheie pe ritm de muzică populară, căci iubirea fără muzică e mai săracă.

*dacă vrei să afli povestea bunicilor mei și a casei în care au locuit, poți urmări scurtmetrajul documentar „Nu-i nimeni acasă”. Îl găsești pe YouTube sau pe pagina mea de Facebook.


(Po)veștile culese pentru al treilea număr:


Satul în obiectiv: Medicul obiectelor îmbătrânite

Plecat din sat: Nouă ani de „mai stau o lună și mă-ntorc acasă”

Lada cu amintiri: O nuntă pe jumătate

Odaia cu oaspeți: Miresele din bufetul bunicii, text de Otilia Bălinișteanu

Jurnal de școală: Școala nu se termină în gimnaziu

Turismul de pe uliță: Povești cusute cu rugăciune în satul de maici de la Agapia

La masă!: Cornulețe cu magiun, text de Dana Burlacu Visternicu

Tezaur folcloric în reluare: Hai, hai cu trăsioara

Medicul obiectelor îmbătrânite

Doina Savin e medic de familie în Câmpulung Moldovenesc. A crescut cu pasiunea pentru acareturi și a vrut să deschidă un muzeu cu toate piesele adunate. Sfătuită de prieteni să dea viață acelui loc, a decis, în final, să-i modifice destinul în unitate de cazare. Toate lucrurile colecționate își duc acum noua viață în cele cinci case tradiționale ale pensiunii-muzeu de la poalele Rarăului. Casele au fost strămutate din sate ale Ocolului Câmpulungului de Bucovina* și au aparținut păturii sociale de mijloc: meseriași și negustori.

O însoțea uneori pe mama sa, care era contabilă, pe teren și ajungea deseori în casele comunității evreiești. Micuță fiind, dacă îi plăcea ceva, nu ezita să îi roage pe oameni să îi vândă sau să îi ofere obiecte din casă. Doar dintre cele vechi, care îi încântau ochii. „Nu eram atrasă de lucrurile noi, mie-mi plăcea tot ce era de demult.” Primele lucruri pe care le-a achiziționat de la evrei le are și astăzi, așezate la loc de cinste pe un pervaz: câteva râșnițe manuale și un fier de călcat cu piatră pe care sunt inscripționate infinitul și Steaua lui David. Văzând fierul de călcat își amintește că acesta va fi inclus în viitoarea expoziție pe care o va găzdui pensiunea-muzeu, pentru că:

„Niciodată, dar niciodată nu m-am gândit că voi deschide o pensiune. Eu am vrut să fac muzeu.”

Stăm la povești pe laița din salon, la parterul Căsoaiei, cea mai mare casă a complexului. Pe vremuri, parterul era zona locuibilă, iar la etaj se obișnuia depozitarea fânului. Salonul e acum restaurant, unul atipic. Doina povestește cum cu mult timp în urmă, pe când se afla pentru prima dată în Cambridge, îi spunea fiicei sale cum și-ar dori să arate restaurantul: să aibă piese diverse, din cele pe care le-a găsit de-a lungul timpului. Când a intrat într-un restaurant din orașul britanic a dat exact de conceptul pe care și-l imaginase: „Nicio masă nu semăna cu cealaltă, scaunele toate erau diferite”. În restaurantul gândit de Doina astăzi se află mese rotunde, mese pătrate, pentru că sunt ale ei și le iubește. Chiar și masa profesoarei de pian din clasa a VII-a. Dascălul i-a observat pe atunci dragostea pentru obiectele cu vechime și într-o după-amiază a invitat-o la ea acasă, îndemnând-o să își aleagă un obiect din casă. Fetița Doina de 12 ani a ales o masă, pe care a și primit-o în dar.

Pasiunea a fost dintotdeauna, dar s-a întețit în facultate, când a început realmente să cumpere lucrurile. Apoi și-a oferit timp să vizualizeze spațiul. Atât în fosta casă, cât și în locuința actuală are un fotoliu lângă geam, unde obișnuia să se cufunde, mai ales duminica:

„- Ce faci, mamă? Îmi zice Ciprian, soțul meu.
-Visez.
-Visează, văd că nu mă costă nimic.”

Doina spune, zâmbind, că „la un moment dat a început să-l coste”. A fost și el apoi fermecat de dragostea pătimașă a Doinei pentru „vechituri” și a susținut-o în tot ce înseamnă Casa Poveste.

Decorațiunile în relief de pe pereți sunt realizate de Doina

Ciprian lucra într-un domeniu diferit, dar când activitatea de acolo s-a redus, Doina l-a „ademenit”. Mergeau, uneori, împreună la pacienții din satele dimprejur. Pentru serviciile medicale nu lua bani, dar îi întreba pe săteni dacă au vreun lucru vechi sau vreo fotografie veche. Ajunși în Botuș, a consultat o bătrână care locuia într-o casă veche. A dus multe lucruri vechi la groapă, le aruncase. Dar le-a spus, totuși, soților Savin că pot să se plimbe prin curte și dacă văd ceva, pot să ia. Lângă fânarul din curte era sprijinită o oglindă de cristal. Bătrâna plănuia să sape o groapă, să pună toată sticla oglinzii acolo ca să nu se rănească cineva. Oglinda de cristal lucrată cu fir de argint e acum în salonul pensiunii. Tot atunci, în aceeași mahala, Doina și Ciprian au observat o locuință care aproape că se dărâma și au vorbit cu nepoții celor care au trăit acolo, iar ei au acceptat să o vândă. Aceea era Casa Veche, cea mai „în vârstă” din complex, are 200 de ani. Amintind de nepoți, Doina mărturisește că de-a lungul timpului a vorbit cu multe persoane, referitor la cumpărarea de obiecte sau case, dar niciodată nu a insistat dacă oamenii nu se simțeau pe deplin convinși să vândă. „Dacă am găsit urmașii direcți ai celor care au construit căsuța, aceștia niciodată nu au accepta să vândă casa părintească, chiar dacă era în stare avansată de degradare”. Însă dacă era în grija nepoților, aceasta se dădea mult mai ușor.

Pensiunea Muzeu Casa Poveste, Bucovina

Doina a căutat unele lucruri, dar sunt și întâmplări în care lucrurile au dat de Doina. Povestește că la un consult al unei octogenare, foarte bogată, de altfel, bătrâna îi spuse: „doamna doctor, mi-am vândut una din vile, cea cu mult teren, că nu știam cum să scap de ea”. Tot terenul fusese cumpărat de o companie care urma să ridice acolo o benzinărie. A luat în acea secundă numărul celui care a cumpărat casa, l-a sunat și i-a explicat ce face. Vocea de la telefon i-a spus doar atât: „Doamna Doina, eu sunt plecat în Spania. Dacă în două săptămâni, când mă întorc, casa dispare și terenul e plan, acesta e cadoul meu pentru dumneavoastră”. Apoi a așteptat o bucată de vreme până a găsit meșteri care să repună casa pe picioare, piesă cu piesă. Tot despre meșteri amintește când se uitau la tencuiala de pe pereții camerelor din pensiune. Îi ruga insistent să facă în așa fel încât varul să pară că e vechi. Până ce unul dintre meseriași i-a dat replica: „Doamna doctor, eu buleală din asta nu fac”.

Soarta multor obiecte din pensiune era dată pierzaniei, dar Doina le-a oferit o nouă viață. Lucrurile care se află acum în unitatea de cazare pe care a făurit-o (paturi, noptiere, comode, veioze, scaune, radiouri și valize) le oferă oaspeților un sentiment de familiaritate, de „acasă”, în case bucovinene vechi de peste-un veac. Doina și Ciprian vor să redea viața locuitorilor din Ocolul Câmpulungului de Bucovina de dinainte de Primul Război Mondial. Toată această atmosferă poate fi trăită astăzi într-un altfel de timp, pe care Doina l-a gândit de când era studentă.

*Ocolul Câmpulungului de Bucovina se întinde de la localitatea Vama până la granița județelor Suceava și Bistrița-Năsăud.

Aproape fiecare om pe care îl știm are cel puțin o rudă, un prieten sau o cunoștință care a plecat din țară. Chiar și noi, toți cei 6 membri ai echipei De la sat, avem părinți, frați, bunici, unchi, mătuși, verișori împrăștiați prin mai multe state, de pe mai multe continente. Au plecat în căutarea a ceea ce le lipsea acasă – bani, acces la educație de calitate, un loc de muncă, speranță – și au promis c-o să stea doar un pic. Pentru majoritatea, lunile au devenit ani, iar greutatea anilor îi face adesea să simtă că trăiesc vieți duble, dar că nu mai sunt întregi în niciuna. Am decis să-i întrebăm pe ai noștri cum a fost să plece din sat într-o altă țară, ce i-a speriat cel mai tare și ce i-a făcut să meargă mai departe. Dar, cel mai important, am vrut să ne spună cum cred că ar fi arătat viața lor și a noastră dacă stăteau acasă… Începem seria cu o poveste din familia Larisei.

Nouă ani de „mai stau o lună și mă-ntorc acasă”

Era toamnă, începuse de puțin timp școala – eu intrasem în clasa a X-a, iar sora mea era la cămin, în clasa a VI-a. Ceea ce a părut o decizie de moment atunci era, de fapt, ultima soluție pe care a găsit-o după ani grei și datorii interminabile: „Plec. Plec în Italia. Mă ajută Lenuța să găsesc ceva de muncă, câștig câțiva bani, să ne ridicăm cu datoriile, și vin acasă. Vin la Crăciun!”. Cu aceste câteva cuvinte spuse pe nerăsuflate, cu noduri în gât, ne-a anunțat mama că pleacă, după ce a stat mereu-mereu lângă noi. „În sfârșit, avea să fie liniște”, îmi ziceam, ca și cum plecarea ei ar fi șters bula de stres apăsător adusă odată cu lipsurile. Și parcă plecarea a fost ușoară, căci eu și sora mea vedeam doar multiplele avantaje – în sfârșit am fi avut mai mulți bani de pachet, poate vom avea telefoane noi și chiar un laptop, căci calculatorul era stricat de vreo 3 ani deja. Speram că ne va trimite și nouă haine frumoase, cum avea Diana, nepoata Mariei lu’ Drăgan, care avea părinți plecați de… nici nu mai știe când; și, dacă dă Domnu’ și mai pleacă după Crăciun, o să mergem și noi într-o vacanță în Italia.

Avea 36 de ani, iar în ultimii patru ani făcuse tot ceea ce și-a dorit atunci când era mai tânără: a început să urmeze cursuri la seral, a dat BAC-ul și l-a luat din prima, iar bucuria ei cea mai mare a fost că nu l-a luat la limită, ci cu mult mai mult de atât. Câteva săptămâni mai târziu și-a depus dosarul și a dat admitere la „Academia de Muzică «Gheorghe Dima»” din Piatra Neamț, la pedagogie muzicală. „Gata, am dat admiterea!”, chicotea la telefon imediat ce a ieșit din examen,„nu a fost ușor, dar m-am descurcat. Proful a cântat câteva note la pian, iar eu le-am repetat perfect după el. M-a lăudat că știu astea toate fără școală.”. În toamna în care a plecat în Italia ar fi trebuit să intre în anul al doilea, fără restanțe, și cu marea dorință de a împlini un vis din copilărie – „bunicul zicea că am voce bună. Mă punea să-i cânt și îmi dădea bani… A vrut să mă ducă la școala de muzică, la Bacău, dar nu m-a lăsat tata și toate concertele s-au dat pe scările din fața casei. Cine știe unde aș fi fost acum…”.

A plecat cu autocarul, cu noaptea-n cap, darspre soarele de pe strada sa. Deși în peninsulă le avea aproape pe bunica mea și pe mătușa din partea tatălui, primul și cel mai mare impediment de care s-a lovit a fost limba. „Mulți din cei care ofereau locuri de muncă voiau să știu limba, iar eu nu înțelegeam nimic din ce spuneau. Ba chiar mi se păreau foarte amuzante unele cuvinte, expresii de la ei, și râdeam singură…”. Primii oameni cu care a avut contact în Italia i-au dat sfaturile de care a ținut cont în toți anii pe care i-a petrecut acolo – „bătrâna la care lucra mama mi-a zis să nu îmi fac unghiile, să îmi dau aurul jos de la gât și să nu mă mai îmbrac așa cochet, că italiencele sunt simple și geloase și că n-o să mă ia la muncă. Câteva luni mai târziu, bătrânul la care am lucrat mi-a zis că dacă aveam unghiile făcute, nu mă primea la muncă, fără să știe detaliile acelea”.

După două săptămâni de la plecare, cumnata care o ajutase să ajungă în Italia îi găsise un loc de muncă la un bătrân care avea nevoie de companie și un minim ajutor în casă.„Am simțit că nu e real ce mi se întâmplă. Primeam banii la fiecare final de săptămână, cu chitanță tăiată, chiar mai mult decât ne-am înțeles”, rememorează mama. Dar zicala socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă s-a adeverit și în cazul ei, căci primul Crăciun petrecut acasă a fost abia în anul următor, în 2012. „După o lună au zis că îmi fac contract, doar că trebuia să rămân mai mult decât mi-am propus. Un gând era la fetele mele care cresc fără mamă, alt gând la datoriile care mă împiedicau să le ofer ceea ce aveau nevoie. Mă consolam cu gândul că nu sunt singure, că stau cu tata și bunicii, și că merg la Biserică. Simțeam, cumva, că dacă stau pe lângă părintele (n. red. preotul din sat) nu au cum să calce strâmb, să facă ceva rău…”, povestește cu lacrimi în ochi. Următorul Crăciun pe care l-a petrecut acasă a fost tocmai în 2018, când eu aveam de 6 luni primul copil, prima ei nepoată – Maria.

În primăvara anului următor, în 2012, a urmat-o și tata, care își mai încercase norocul prin Grecia şi Germania mulţi ani la rând, însă de jumătate de an rămăsese cu noi acasă. Acum simțea că este ultima şansă de a-și găsi un loc de muncă stabil și, după luni bune de căutări, a prins un post la zeci de kilometri de orașul în care se afla mama. S-au străduit să stea la depărtare, până când bătrânul la care lucra mama i-a spus, ca ultim sfat „«tu trebuie să îl urmezi pe soțul tău. Nu puteți sta la depărtare.». Am mai stat puțin și am plecat și eu la el. În fiecare an ziceam că «mai stăm anul ăsta și mergem acasă», dar de fiecare dată mai aveam ceva de rezolvat. În cinci ani am reușit să ne achităm toate datoriile din țară, cu care ne-am luptat zece ani, și ușor-ușor am mai rezolvat ceva pe lângă casă. Dacă nu se îmbolnăveau mamaia și tataia (n.red. socrii ei), cred că încă mai stăteam…”.

Cei nouă ani petrecuți departe de casă au lăsat urme în fiecare membru al familiei noastre. Când au plecat, eu eram o adolescentă cu visuri, iar când s-au întors definitiv, în vara anului trecut, m-au găsit mamă a doi copii. Pe sora mea au lăsat-o elevă într-a V-a și au găsit-o studentă, pregătită și ea să-și facă o familie. Când au plecat, „bunicii din ogradă” țineau găini și curci multe, doi porci, toată gospodăria, grădina și muncile câmpului, iar când s-au întors au găsit doi bătrâni bolnavi și fără putere. Când au ales să emigreze erau demoralizați, triști, frustrați și plini de frici, însă când au revenit au adus cu ei mentalități schimbate, planuri, viziuni, energie și, mai ales, același miros de mama și tata pe care l-au lăsat, cândva, într-o casă care oricum nu mai e la fel ca atunci când au plecat.

Mama și tata, împreună cu Maria, cu fetița mea cea mare; Crăciun 2018

Mamei îi este foarte greu să se obișnuiască acasă. Chiar dacă în Italia muncea până la epuizare viața ei se simțea diferit. Am întrebat-o cum crede că ar fi fost viața ei dacă ar fi stat acasă, iar ea spune că n-ar fi avut nimic din ce are acum:„Poate aveam mai multe amintiri alături de copii, de nepoți, poate le-aș fi fost un mai mare sprijin, că au fost forțate să se maturizeze și să se descurce singure, dar cu siguranță nu aș fi avut posibilitatea să îmi ajut copiii așa cum am făcut-o. Am multe regrete, dar când mă uit în urmă, îmi zic că n-aș fi făcut nimic dacă rămâneam acasă…”. Spune asta ca o formă de a se convinge, încă o dată, că a luat cea mai bună decizie. Și cred c-așa a fost.

•

text de Larisa Gherasim
fotografii din arhiva personală
ilustrație de Sorina Șerban

O nuntă pe jumătate

Dintre toate poveștile pe care le știu de la bunici, mereu mă întorc cu gândul la una pe care-mi vine greu să mi-o pot explica. Pe când era mamaia însărcinată cu taică-miu, unul dintre frații bunicului a hotărât să se căsătorească cu o fată din sat care locuia 20 de case mai la deal, înspre pădure. O chema Smara și se știau aproape dintotdeauna, așa că legătura lor nu s-a rupt nici atunci când el a plecat să lucreze în alt oraș.

În joia dinaintea nunții, mirele a dat o fugă la viitorii socri să pună la punct ultimele detalii, dar a aflat în schimb că mireasa fugise de acasă. După șocul veștii, mirele a căutat-o pe fugară pe la toate neamurile din satele învecinate, dar pentru că n-a reușit să dea de ea a decis încetarea pregătirilor de nuntă. A primit înțelegere de la toată lumea, mai puțin de la lăutari, care n-au privit cu încântare anularea planurilor fără plată tocmai în ajunul evenimentului și au decis să-i facă nefericitului mire o surpriză și mai mare.

În duminica în care ar fi trebuit să aibă loc nunta, la 8 dimineața, din primul autobuz care a ajuns în sat au coborât 10 muzicanți cu chef de petrecere. Cum au pus piciorul pe pământ, și-au potrivit instrumentele în brațe și au ținut-o într-o veselie cam jumătate de sat, până în curtea mirelui care i-a primit palid și fără glas. N-au poposit însă singuri, ci cu un alai de curioși care întâi au ieșit în poartă să vadă minunea, iar apoi au luat-o pe urma cântăreților să fie martori la pățanie. Puși în fața nunții pe jumătate împlinite, bunica și câteva vecine au tăiat o curcă și o găină și au făcut ciorbă ca să hrănească, în răstimpuri, formația, așa cum se cade unor oameni gospodari. Nici curioșii nu s-au limitat doar la a privi după garduri și, după ce au lăsat lăutarii să se așeze sub mărul din ogradă, s-au pus pe dans și chiuit. 50 de litri de rachiu s-au băut în ziua aceea, își amintește tataia, iar muzicanții nepoftiți au mâncat pe săturate din ciorba improvizată în grabă.

Pe seară, când s-a pornit ploaia, petrecerea s-a mutat mai aproape de centrul satului, într-o cameră neterminată din casa unei bătrâne, care a acceptat să devină gazda nunții transformate în bal. Cu inima frântă, mirele n-a avut de ales și a întreținut atmosfera petrecerii până dimineața. A refuzat însă să-i plătească pe muzicanții care l-au silit să ducă până la capăt ziua nunții fără mireasă, așa că, de teamă să nu-i iasă vorbe în sat, tataia a plecat cu ei în oraș, a scos bani de la bancă și s-a achitat de datorie în numele mirelui. În schimbul rachiului băut, banilor dați și găinilor sacrificate, bunica s-a ales cu o geantă roșie, șic, pe care mirele o pregătise cadou pentru mireasa lui.

•

text de Andreea Anton
ilustrații de Sorina Șerban

Miresele din bufetul bunicii

Albumul nostru avea pagini gri, cartonate, despărțite de alte foi transparente, hașurate de linii subțiri, întocmai ca pânza de păianjen. Le ridicam și mă uitam prin ele, cu un ochi strâns închis, iar sub magia jocului liniilor mica noastră sufragerie se multiplica pe loc în zeci de încăperi mai mici, cu aceeași înfățișare. Vraja dura puțin, căci scopul cu care căutam de fiecare dată albumul ăsta, pitit bine după raftul de jos al bibliotecii, era să mă uit la fotografiile din tinerețe ale părinților. Vreo câteva din viața lor de liceeni, altele cu rudele plecate din sat, nelipsitele nuduri ale bebelușilor din familie – toate fuseseră lipite cu atenție de mama, în funcție de mărime, într-o estetică a proporțiilor numai de ea știută. Le știam pe de rost ordinea în album și treceam paginile în grabă să ajung la cele de la nunta părinților. Acelea mă interesau cu adevărat. Mai întâi pentru că nu înțelegeam de ce nu mă aflam și eu în imagini, reproș pe care i-l făceam cu regularitate mamei. Apoi, pentru că în acele fotografii era puhoi de lume și neamuri. Și unde mai pui că toate fuseseră făcute în ograda tătuței, prin care hălăduiam în fiecare zi. În acele fotografii se vedea până și târnațul din fața casei, pe care îmi sprijineam coatele să mă pot uita spre grădina lui moș Anton, vecinul de la deal, se vedea hâjul în care mă chema tătuța să beau lapte proaspăt muls, direct din cofița de lemn, ba chiar și cablul care ducea curentul electric dinspre casă spre grajd și de care mi se părea că rochia de mireasă a mamei se agățase. Anapoda treabă cu fotografiile astea, căci cablul era sus de tot și mama nu era Mary Poppins.

La bunica, la Gherghel, aveam alt „album”. Ăsta n-avea coperțile colorate, nici pagini de carton, nici foi despărțitoare ca pânza de păianjen. Pozele cu nunțile mulților nepoți din neamul tatei se înșirau, una câte una, îndărătul geamului de sticlă al dulapului verde, din bucătărie. În fiecare, alături de miri, se zărea și bunica, cât un ghemotoc, cu baticul ei negru, înflorat, de mers la biserică, cu nelipsitele mărgele roz la gât, purtate peste taior, singurul ei semn de cochetărie de-o viață. De câte ori ajungeam la ea, îmi plăcea să fac un riguros inventar al rochiilor de mireasă din fotografii – volane, dantelă, rochii cloș sau rochii-sirenă, coronițe de tot felul, voaluri mai lungi sau mai scurte, așezate peste cocuri sau bucle care mai de care mai îndrăznețe. Miresele din bufetul bunicii purtau, la un loc, cât oferta unui târg de nunți din zilele noastre. Bunica avea grijă să ordoneze pozele cât mai bine, „sî sî vadî băiețî iștea, dacî tot s-o luat”. Când nu mai încăpeau de-a lungul geamului, se vedea pusă în fața unei decizii radicale: să le așeze în spate pe cele mai vechi, deja îngălbenite. Una, însă, nu era supusă niciodată acestui „tratament” – era singura fotografie color dintre cele de la nunțile nepoților. Pe asta o ținea mereu în față. Și nu-și putea explica cum reușea „mașînăria ceia di aparat” să coloreze oamenii așa frumos.

Însă cel mai strașnic „album” cu nunți își etala imaginile pe viu, chiar sub ochii mei, acasă, la Concești. Căci în verile copilăriei mele optzeciste, nunțile erau adevărate evenimente în sat.

Sâmbăta, noi, toată țâncăraia de pe cot, roiam prin ograda vecinului care avea nuntă, fie că aveam sau n-aveam treabă. De fapt, o treabă sigur aveam – să căscăm gura la tot ce se petrecea acolo. Pe atunci, nunțile se făceau la cort, în ograda omului, și toată operațiunea avea un farmec aparte, dar însemna și multă muncă. Se ciopleau și se băteau în pământ stâlpii de lemn pentru cort, se jumuleau găini pentru borș și fripturi, se coceau zeci de tăvi de pâine și cozonac, mii de cornulețe și tot pe atâția ciucălăi pudrați cu zahăr, faguri gălbiori după care-ți lăsa gura apă, se înfundau cuptoare întregi cu găluște, de leșinau gâzele în zbor de la atâtea miresme, iar câinii rupeau lanțul de pofta bucatelor. La toate aceste pregătiri erau poftiți să pună umărul nu numai cei din familie, ci și neamurile și vecinii.

Mi-aduc aminte că odată, când și-a însurat moș Mitruță, vecinul nostru, ultimul băiat, am bătut ograda omului toată ziulica, bucuroasă că pot vedea tot ritualul – de la plânsul miresei, cu lacrimi cât bomboanele pe care aveam să le prind mai spre seară, la cununie, după „Isaiia dănțuiește”, până la prinsul florilor în piept tuturor nuntașilor, aruncatul jămnei (colacul miresei) și pânditul tuturor vazelor cu prăjituri, căci era imposibil să reziști tentației dulci cu care nu te întâlneai în fiecare zi. Ba chiar spre seară, după ce alaiul a venit de la biserică, și curioșii s-au retras pe la casele lor, satisfăcuți că au fost „la văzut nunta”, cum se spune la noi în sat, m-am gândit să mă furișez acasă, să mă gătesc pentru petrecerea ce sta să înceapă. N-aveam mai mult de 5-6 ani și, vrăjită de rochia de dantelă a miresei, am căutat și eu niște dantelă prin șifonier. N-am găsit, dar am rezolvat problema cu niște bucăți asemănătoare, croite și pregătite pentru niște fețe de pernuțe. Cu o asemenea găteală pe cap m-am prezentat la nuntă.

Până m-a zărit mama…

Glosar:

  • Târnaț – prispă închisă cu scânduri, ca un cerdac;
  • Hâj – șură sau clădire separată, în gospodăria țărănească, în care se țineau vase cu lapte, smântână;
  • Ciucălăi – regionalism, desemnând prăjituri tradiționale de forma biscuiților șprițați de azi;
  • Faguri – prăjituri tradiționale, de forma fagurelui, asemănătoare ca aspect și gust cu gofrele de azi;
  • Țâncăraie – ceată de copii mici (țânci);
  • Jămna – regionalism din zona Botoșanilor, desemnând colacul sau turta miresei;
  • Vaze (cu prăjituri) – regionalism din zona Botoșanilor, desemnând vase din sticlă groasă, cu picior, de forma platourilor pentru tort, folosite pentru servirea prăjiturilor, pe mese, la nunți;
  • Găluște – sarmale;
  • A înfunda găluște – a le găti într-un cuptor de lut, tradițional, a cărui gură se acoperea (se înfunda) cu o lespede de lut sau de piatră. Sarmalele, așezate în oale de lut, fierbeau înăuntru, pe jar, o noapte întreagă.
•

text și fotografii de Otilia Bălinișteanu 

De 16 ani, de când e jurnalist, Otilia Bălinișteanu are convingerea că „din vârful pixului poți construi lumi întregi”. Din 2005 este redactor la „Ziarul Lumina”, al Patriarhiei Române, și din 2015 profesor asociat la Catedra de Jurnalism și Științele Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A publicat volumul de interviuri „Taifasuri cu tâlc”, volumul „In memoriam Florin Zamfirescu, făcătorul de gazete” și „Moldova bisericilor de lemn. Album de reportaj”, ce însumează o serie de reportaje despre bisericile de lemn – monument istoric din această regiune, care sunt aproape necunoscute publicului larg. A crescut în satul Concești, județul Botoșani.

Pe vremea bunicilor noștri, copiii își doreau să poată face școală, dar mulți au trebuit să renunțe la învățat în favoarea muncii la câmp, căsătoriei, iar uneori chiar a copiilor. Astăzi, școala este una dintre cele mai importante instituții din sat, însă sunt foarte mulți copii care o părăsesc înainte să învețe să scrie și să citească. După ce am văzut statisticile care arată clar că la sat sunt tot mai mulți elevi care renunță la școală, m-am gândit să documentez povești ale unor copii care se află în risc de abandon școlar, dar care continuă să meargă la școală datorită implicării unor cadre didactice care fac mai mult decât să intre la clasă și să predea o lecție. Pentru că eu cred foarte mult că fiecare elev ținut în școală este cel puțin la fel de important ca o medie de zece.

Școala nu se termină în gimnaziu

A. începea ultimul an de gimnaziu, când în familia lui s-a decis că el nu va mai merge la școală. Fusese implicat într-un conflict cu poliția, iar părinții au spus că mai bine-l țin acasă, să-i ajute prin gospodărie, decât să le mai bată iar oamenii legii în poartă. A. rămăsese de vreo două ori repetent, iar incidentul în care fusese implicat a fost încă o confirmare pentru ai lui că nu se va alege nimic de el.

Mihaela Bucșă, profesoară de fizică, era în al doilea an predare în satul Crizbav (județul Brașov) și era susținută de Asociația Teach for România când a preluat dirigenția la clasa lui A., numită pe la colțuri și „clasa talibanilor”. Elevii de aici erau considerați cei mai obraznici și aveau probleme mari cu absenteismul. În septembrie, și-au renovat sala de clasă. „Am primit o donație de scaune – erau niște scaune frumoase, turcoaz. Când au venit elevii în prima zi, stăteau pe mese, nici nu le venea să se așeze. Apoi fetele m-au întrebat: doamna, dar nu spoim și noi clasa? Atunci am aflat că spoit înseamnă pentru ei vopsit. Clasa arăta foarte rău pentru că întrecerile de aruncat cu lapte și mere acolo se țineau. Știau fiecare semn cum a fost făcut: «Uite, acolo am dat eu cu mărul. Acolo a aruncat după mine, dar nu m-a nimerit»”, povestește Mihaela despre primul ei an ca dirigintă. Au stat vreo opt ore într-o duminică la școală, iar acesta a fost primul pas spre apropierea lor.

Într-o zi, când a mers în comunitate, profesoara l-a zărit pe A. urcat pe casă, reparând acoperișul, în timpul în care ar fi trebuit să fie în sala de clasă. Îl mai vizitase de câteva ori, dar nu l-a găsit. A reușit să-l convingă să coboare și a vorbit cu el: „I-am explicat că școala e ca o casă. Școala primară e fundația, gimnaziul sunt pereții, dar fără acoperiș nu poți locui acolo. Liceul – profesionala – e acoperișul. Le-am spus și părinților că trebuie să facă o școală profesională ca să aibă o meserie, un contract de muncă, să fie mai bine plătit, să nu mai trăiască de azi pe mâine”. A mai lipsit vreo săptămână, dar apoi a venit zi de zi și a devenit cel mai responsabil din clasă. Avea grijă de tot ce era în sală – de scaunele turcoaz, de pereții abia vopsiți – și repara tot ce se strica.

La început de noiembrie, când a numărat absențele, Mihaela a constatat că toți elevii aveau la un loc mai puține absențe decât ar fi avut unul singur cu un an înainte. „Ne-am premiat și am mers în Brașov, la film 3D. Din toată clasa, pe A. nu l-au lăsat părinții, au spus că are de lucrat acasă. Li s-a părut prea mult. Au zis «l-am lăsat la școală, acum îl mai lăsăm și la distracții? E ditai omul, la muncă cu el»”, spune Mihaela. O lună mai târziu, în decembrie, a reușit însă să urce, alături de colegii săi, în autobuzul care i-a dus la teatru și la târgul de Crăciun din Sibiu. Biletele le-au primit cadou din partea Teatrului „Radu Stanca”, iar pentru transport, diriginta a strâns donații, așa cum a făcut de fiecare dată când a fost ocazia.

„Școala nu e doar despre scris în caiete, copiat de pe tablă și luat niște note”, crede Mihaela, iar acesta este motivul pentru care s-a implicat în tot ce înseamnă comunitatea unei școli. A scris proiecte și a adus tablete, a cumpărat o stație meteo mobilă, a dus sute de copii în excursii, la festivaluri științifice – unde chiar elevii au susținut diferite ateliere. În martie 2020, când s-au închis școlile, Mihaela lucra cu A. și ceilalți elevi de clasa a VIII-a pe 20 de tablete. Copiii știau deja să le utilizeze, iar asta le-a fost de un mare ajutor în timpul pandemiei.

La finalul anului școlar, clasa a VIII-a de la Crizbav era singura din comună care nu avea niciun repetent și niciun caz de abandon, însă un alt hop era aproape: înscrierea la liceu. „Părinții lui A. au avut momente cu ba îl las, ba nu îl las, dar au semnat hârtia până la urmă. Pe-o parte, eu îi înțelegeam. Aveau un copil repetent, căutat de poliție și a venit una să le spună să îl lase la școală. Nu ai argumente la povestea asta”, spune profesoara bucuroasă că acum elevul său urmează cursurile unei școli profesionale din Brașov. Învață să devină electrician și este în clasă chiar cu câțiva dintre colegii săi de anul trecut.

În septembrie 2020, Mihaela nu s-a mai întors la Crizbav pentru că postul ei a fost ocupat înainte să-i vină ei rândul să aleagă, iar acum este profesoară la școala din Sânpetru, unde a avut și anul trecut ore. A păstrat însă legătura atât cu elevii care au mers mai departe, cât și cu cei care încă mai învață în școală. Pe cei care sunt acum în clasa a IX-a a continuat să-i sprijine pentru a nu abandona școala. „A fost la început greu pentru că nu s-a respectat legea conform căreia elevii trebuie să primească un abonament gratuit, care să fie apoi facturat de către școală. M-am dus cu legea în mână, dar firma de transport a refuzat să facă acest lucru. Am strâns donații și am plătit acele abonamente. Familiile lor nu ar fi putut în niciun caz să plătească 140 de lei pe lună”, povestește Mihaela. Elevii nu primesc nici acea bursă din programul „Bani de liceu” – aproximativ 250 de lei pe lună – pentru că termenul, spune Mihaela, a fost prea scurt: „Au trebuit să depună dosarele în prima săptămână de școală. Cei care erau în scenariu hibrid și învățau de acasă nici nu apucaseră să vină la școală să-și cunoască dirigintele”.

Planurile de viitor ale Mihaelei sunt tot la Crizbav. Acum poartă discuții cu câțiva oameni din Olanda și vrea să înființeze o serie de burse private, prin care familii de acolo să „adopte” câte un copil de aici și să-l sprijine pentru a termina școala. Astfel, elevi ca A. ar putea să nu-și mai petreacă timpul reparând acoperișul casei sau muncind prin curte, ci în sala de clasă.

Povești cusute cu rugăciune în satul de maici de la Agapia

Nu multe sunt locurile în care mirosul și aspectul satului de altădată, așa cum ni-l aducem aminte din copilărie, au rămas la fel. Modernitatea a intrat cu bocancii în viața de la țară, a luat tinerii și i-a dus în țări străine, a acoperit casele cu var lavabil și a pus termopane la ferestrele pe care nu se mai fac flori de gheață. Lemnul s-a dat pe bolțari, cerdacul pe balcon sau terasa fancy și liniștea pe zgomotul mașinilor. Satele care totuși s-au ascuns de valul modernizărilor au devenit unele turistice, vizitate acum de nostalgici și de curioși. Această nevoie m-a îndrumat și pe mine spre satul monahal Agapia, un loc cu peste 100 de case locuite de maici.

Cobor din mașină și mă minunez că Mănăstirea Agapia nu este una singuratică, izolată de lumea „de afară”, de societate. Zecile de gospodării care înconjoară mănăstirea sunt împrejmuite cu un gard din fier și sârmă, aliniate, într-o ordine perfectă. În grădinile din fața caselor, pe timp de vară, verdele pictează icoanele naturii. Dau peste pomi fructiferi, alei de flori care se continuă cu ghivecele de pe prispă, acolo unde, pe un scaun, șade câte-o măicuță cu o carte de rugăciuni în brațe. Măicuțele trebăluiesc de dimineață până seară și uneori se mai opresc să-ți povestească câte-o pildă. Însă nu mereu a fost așa forfotă.

De la mănăstire de călugări la una de maici

Demult, înainte de 1600, pe acest loc nu era nicio așezare, însă exista mai în deal, la vreo doi kilometri, o mănăstire în care își duceau traiul într-un mod foarte izolat câțiva călugări. Ulterior aceștia au pornit spre vale, de-a lungul pârâului, și pentru că această nouă zonă era mai ușor accesibilă au construit o altă mănăstire din lemn. Au adus cu ei, însă, stilul de viață izolat, cât mai aproape de Dumnezeu. Cei mai bătrâni locuiau într-o cămăruță puțin luminată, cu un pat, un scaun și o candelă. Ziua stăteau pe scaun și se rugau mai tot timpul. În aceeași casă, lângă cămăruța călugărului mai în vârstă, era o altă cameră, cea a ucenicului, unde exista o sobă, fiindcă el se ocupa cu de-ale gurii. Ucenicul îl ajuta pe călugăr, făcea ciorbă la foc de lemne, o punea în străchini de lut și mâncau împreună cu linguri de lemn.

Călugării și ucenicii și-au trăit astfel zilele până în anul 1803, când la dorința Mitropolitului Veniamin Costache al Moldovei, au mers la Mănăstirea Socola din Iași și, în locul lor, a venit un grup de maici. Ele au dezvoltat locul, au făcut camerele caselor mai primitoare și mai călduroase, le-au decorat cu materialele pe care le făceau la războiul de țesut și s-au ocupat și de mănăstire. „Stareța de atunci a anunțat că vrea să picteze mănăstirea și a organizat un concurs la care au participat trei pictori, printre care și un anume Nicu. Acest Nicu, devenit ulterior marele pictor, a câștigat concursul. După finalizarea lucrărilor, împreună, mănăstirii și pictorului, li s-au dus vestea în lumea largă”, mi-a povestit o maică despre momentul în care pictorul Nicolae Grigorescu a venit să-i dea culoare Mănăstirii Agapia. Pictorul venea des la mănăstire, fiindcă aici își petrecea verile și prietenul său Alexandru Vlahuță.

Casa memorială „Alexandru Vlahuță”

Scriitorul care a pictat țara noastră prin cuvinte în volumul de proză „România Pitorească” venea să o viziteze pe sora lui. După ce a rămas văduvă, în 1880, Elisabeta Străjescu s-a călugărit la Mănăstirea Agapia. Zece ani mai târziu la fel au făcut și părinții ei, Elisabeta și Nectarie. Îndrăgostită de sat și de Dumnezeu, Elisabeta Străjescu și-a construit în anul 1885 o casă din lemn cu cerdac pe-un vârf de deal. În această casă a locuit și scriitorul Alexandru Vlahuță, iar acum casa este un muzeu care păstrează amprenta întregii familii Vlahuță. Pe timp de vară, în pridvorul casei sunt organizate cenacluri literare.

fotografii de Zig Zag prin România

Muzeul Vivant

În toate aceste veacuri satul monahal a adunat alte sute de povești care merită date mai departe și pentru a îndeplini acest scop, în 2013, maicile au deschis Muzeul Vivant. Aici turistul devine călător, căci se oprește din fuga de a bifa obiectivele turistice și află de la maici cum se țesea la război și cum se făcea pâinea pe vremuri. Cei care poposesc mai multă vreme, își pot face în atelierul de tâmplărie propria lingură de lemn și strachină în care să-și pună mâncarea. Maicile au preluat aceste meșteșuguri de la învățații într-ale lemnului și lutului care le-au trecut pragul. Acum dau acest obicei mai departe copiilor care vin în zonă. În timp ce construiesc cu mâinile, copiii află povești și învață cuvinte vechi legate de istoria satului românesc. „În august vin mulți români care locuiesc în alte țări, se pun aici lângă sobă și eu le povestesc despre viața de altădată, le place atât de mult”, îmi spune maica-muzeograf.

Pe lângă poveștile și atelierele din cadrul Muzeului Vivant, oaspeții locului o pot lua la pas prin satul monahal să descopere și celelalte două bisericuțe din lemn. Cum urc pe lângă aleea de brazi care dă în cimitir, Biserica „Sf. Ioan Bogoslov” îmi apare în cale. Aceasta este considerată prima biserică din Agapia din Vale, cea construită de călugării care au venit din deal. A fost distrusă în totalitate în 1821 și ulterior reconstruită după același plan. În partea de est a satului monahal se află Bolniţa (n. red. infirmerie de lângă o mănăstire) de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, ridicată în 1780, unde de obicei vin maicile mai în vârstă și se roagă. Spre deosebire de prima, aici se țin slujbe în fiecare zi, și vara, și iarna.

Cei care vor să afle cum se trăia odată și cum încă se mai trăiește într-un sat de maici, pot face o oprire din periplul lor prin județele Moldovei în satul monahal Agapia. Dacă vin să se bucure de liniște și să o acompanieze cu rugăciune, maicile le pot oferi și ceva de-ale gurii și poate și un pat unde să-și tihnească corpul pe timp de noapte. Nu vor pleca cu mâna goală, vor lua o bucată din peisajul desprins din picturile lui Nicolae Grigorescu sau din rândurile lui Alexandru Vlahuță și o vor păstra pentru suflet. O să țină de cald în drum spre celelalte obiective turistice din zonă.

•

text și fotografii de Ionuț Teoderașcu
rubrică realizată în colaborare cu
Zig Zag prin România

Cornulețe cu magiun

Cornulețele, în toată simplitatea lor ca aspect și ingrediente, sunt un simbol al bucătăriei tradiționale românești. Mai mici sau mai mari, cu umpluturi diferite și oarece diferențe în ingrediente, cornulețele au fost mereu pe mesele noastre în zile de sărbătoare.

Varianta mea este din Bucovina și, alături de nucușoarele și coșulețele cu nucă, cornulețele cu magiun sunt printre primele mele încercări culinare începute pe la 13 ani, la un Paște, când mama a fost nevoită să plece la un curs de perfecționare.

Iată de ce ingrediente ai nevoie:

Aluat:
  • 250 g untură de porc
  • 250 g smântână (peste 30% grăsime)
  • o linguriță de drojdie proaspătă
  • 500 g făină
  • un strop de sare
Umplutură:
  • rahat, magiun
  • + zahăr pudră pentru pudrat

Mod de preparare:

Drojdia se dizolvă cu o lingură de apă caldă. Untura de porc aflată la temperatura camerei se amestecă cu smântâna, sarea și drojdia dizolvată. Se adaugă făina și se frământă un aluat atât cât să se încorporeze ingredientele. Aluatul are o consistență ușor moale. Acesta se acoperă cu o folie sau șervet și se pune la rece pentru cel puțin 30 de minute. Se poate face seara aluatul și se coace dimineața următoare.

Aluatul se scoate din frigider și se lasă cca. 10 minute la temperatura camerei. Se aprinde cuptorul la 190oC și se pregătește o tavă tapetată cu hârtie de copt. Pe o planșetă presărată cu făină se întinde aluatul într-o foaie de cca 0.3-0.4 mm. Cu un cuțit bine ascuțit sau cu o rolă zimțată de tăiere se taie triunghiuri ascuțite. Dimensiunea acestora poate fi mai mică sau mai mare, în funcție de preferințe. Umplutura se așază la baza triunghiului și se rulează spre vârf. Cornulețele obținute se pun în tavă, lăsând puțină distanță între ele.

Tava se dă în cuptorul preîncălzit și se coc cca. 25-30 de minute. După coacere se lasă puțin la răcorit și ușor calde se tăvălesc bine prin zahăr pudră. Se lasă la temperatura camerei până ce se răcesc complet apoi pot fi puse în cutii metalice închise ermetic. Mai demult noi le țineam în cutii de pantofi și rezistau foarte bine sau, mai bine zis, nu prea rezistau pentru că le mâncam repejor.

Sunt fragede, delicioase și se topesc în gură.

Spor la prăjiturit!

•

text și fotografii de Dana Burlacu Visternicu

A gătit pentru prima dată la 13 ani, de când a preluat partea de pregătit „ceva dulce” pentru familie. Pasiunea s-a transformat ulterior într-un stil de viață. În 2012 a scris pe blog primele rețete și de atunci a tot povestit lumii despre@prăjituricișialtele. Acum locuiește la sat, în Bârnova, județul Iași, și îi învață pe copii cum să gătească.

M-am deprins cu ascultatul poveștilor de mică, pe vremea când serile se împleteau uneori cu amintirile adunate de bunici la horele din sat sau de părinți la balurile din căminele culturale. M-am visat și eu la un bal sătesc toată copilăria. Mă și vedeam chiuind umăr la umăr cu flăcăii sau lăsându-mă învârtită de vreun voinic din vecini. Iar acest voinic trebuia să fie neapărat un haiduc înalt, cu mustață neagră, deasă și o voce viguroasă care să scoale toți oamenii la joc, așa cum făcea Liviu Vasilică de fiecare dată când apărea la televizor sau la radio.

S-a născut în satul Plosca, din Teleorman și a început să cânte în studenție, când învăța medicina. Un haiduc după vorbă și port, vestit colecționar de costume populare teleormănene, Liviu Vasilică a fost în același timp medic pediatru și cântăreț de muzică populară. „Doctorul care cântă”, așa cum îl numea Mărioara Murărescu, a debutat chiar pe scena Tezaurului Folcloric, de pe care a fost apoi nelipsit alături de Ansamblul Teleormanul, grupul pe care l-a înființat și coordonat. Când era copil obișnuia să stea ore întregi pe prispa casei părintești și să asculte lăutarii satului. La rândul său a făcut să se audă în urechile și inimile multor generații câteva versuri cu dor de bunici:

Hai, hai cu trăsioara, până-n deal la Mărioara,
Calul merge la pas, ș-apoi face popas.

Puteți să-i vedeți pe Liviu Vasilică și grupul Teleormanul interpretând piesa aici, într-o ediție a emisiunii Tezaur Folcloric.


Sătene, am ajuns la al treilea număr și povestea newsletterului nostru începe să prindă contur. Apar, însă, și schimbări, acum nu mai suntem 7 săteni, ci 6. Din lipsă de timp, Adina s-a retras de la cârma satului virtual, însă ne-a spus că ne citește cu drag. Pentru un astfel de newsletter muncim ore întregi, iar timpul este nemilos — de la căutare de subiecte, la scris, corectat, recorectat, realizat fotografii și ilustrații, punere în pagină și iarăși corectat. Ziua suntem prezenți la locul de muncă, iar spre seară ne-adunăm în redacția virtuală și luăm decizii. Unele discuții se lungesc, altele sunt mai scurte, dar mereu se termină cu câte ceva de făcut. O facem cu iubire față de satul românesc, față de scris și față de cititori. Acum muncim la cel de-al patrulea număr pe care îl vei primi pe 21 martie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *