Ianuarie 2021

Obiceiuri care ne unesc

Când mergeam cu mama și cu vecinii la cules popușoi mi se părea că fac o treabă importantă, de oameni mari. Așa că mă trezeam dimineața și, pe răcoare, mă urcam pe coada căruței și căscam ochii pe câmpuri, până se oprea calul și se striga „gata, hai! jos”. Atunci fiecare își lua rândul lui, cei mai vrednici luau chiar două și se-ncepea a dezveli boabele de porumb. N-apuca mama să facă jumătate de rând că eu zbieram de plictiseală. Întrebam mult prea des „mai avem?”, iar ea îmi spunea „gata, mai avem rându’ ăsta și mergem”. Doar că „rându’ ăsta” se transforma în ore. În sfârșit, când se strângea o căruță de porumb și se mergea acasă, mie îmi creștea entuziasmul, chiar dacă mama îmi promitea că n-o să mă mai ia cu ea niciodată. Acasă ne-adunam toți lângă coșăr, curățam popușoii și râdeam la glumele făcute de unu’ ori altu’. A doua zi se mergea iar, dar nu la noi, ci la vecini. Făceam așa până când toți își aveau la adăpost porumbul de pe câmp.

Era un obicei ce se ținea în fiecare an, nu doar la cules de popușoi, și — pe lângă ajutorul fizic reciproc — satisfăcea nevoia de socializare, de a fi împreună. Așa cum nu demult o făcea și hora despre care am scris în rubrica Satul în obiectiv. Acolo aprofundez subiectul alături de muzeograful Ovidiu Focșa. În plus, aflăm împreună detalii despre ritualurile din jurul horei și ne-apucăm de mâini pentru a dansa pe Hora Unirii.

ilustrație de Sorina Șerban

În aceeași notă, Larisa a căutat informații printre amintirile bunicii sale și a conturat atmosfera din timpul șezătorilor și clăcilor. De fapt, pentru acest număr am încercat să găsim (po)veștile prin care ne-am apropiat și încă o facem. Fie că este vorba despre efortul de a-ți ține, prin muncă și pasiune, copilul în sala de clasă doar pentru că vrei să-l știi lângă tine, acolo unde se poate dezvolta. Așa cum a făcut Florentina cu Cătălin, un elev dislexic. Fie că încerci să asociezi imaginile din prezent cu amintirile din copilărie, din satele bunicilor, din nevoia de a aduce laolaltă România cu țara care te-a primit cu brațele deschise. Despre o astfel de suprapunere ne-a scris autoarea Cristina Hermeziu, unul dintre oaspeții din acest număr. Cel de-al doilea invitat, Greta Apostol, ne amintește cât de important este să ne strângem în jurul mesei sau să împărțim o bucată de Eugenie cu prietenul ai cărui „genunchi sunt la fel de juliți ca ai noștri”. Spre final de newsletter călătorim cu Nicoleta în satul Ponoarele din județul Mehedinți și facem o oprire pe Podul lui Dumnezeu, o bijuterie creată de natură care unește două părți ale satului. Și cum călătoriile merg mână-n mână cu acordurile muzicale, Andreea se întreabă cum a apărut genericul emisiunii Tezaur Folcloric și ne adresează tuturor o întrebare menită să ne-adune prin (po)vești.


(Po)veștile culese pentru al doilea număr:


Satul în obiectiv: Muzică și joc în vatra satului 

Odaia cu oaspeți: Gherghine pe Yvette, text de Cristina Hermeziu

Jurnal de școală: Fiecare copil poate

Turismul de pe uliță: Ponoarele de sub Podul lui Dumnezeu

Lada cu amintiri: Șezători și mândră clacă, după muncă și răsplată

La masă!: Un festin din puțin

Tezaur folcloric în reluare: Feciorească de pe Mureș

Hora Unirii la Iași de Costache Agafiței (1957), sursa aici

Muzică și joc în vatra satului

Poate mai mult decât la oricare alt popor, pentru români hora are o însemnătate mai mult decât socială — una istorică ce datează de acum 162 de ani. Pe 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor în Moldova și pe 24 ianuarie domnitor în Țara Românească. Atunci, în piețele din Iași și București, s-a dansat Hora Unirii, o horă care exista deja în mentalul colectiv și care fusese folosită drept manifest politic muzical. Dincolo de această valoare istorică, hora însuflețea centrul satelor și aducea laolaltă flăcăi, fete, bătrâni și copii, unea prin dans și muzică.

Hora Unirii

Poetul Vasile Alecsandri a publicat, cu trei ani înainte de Unirea Principatelor, poezia „Hora Unirei” în ziarul „Steaua Dunării”. Un an mai târziu, în 1857, compozitorul Alexandru Flechtenmacher a pus versurile pe muzică. Avea 35 de ani, călătorise și studiase la Viena și Paris, iar de nouă ani se întorsese în Moldova și sprijinea unirea Principatelor Române. De atunci a început să răspândească Hora Unirii printre munteni și moldoveni și i-a învățat pe lăutari s-o cânte la horile și petrecerile din sate și orașe. „Or fi scris apoi și alții hore ale Unirii, dar a lui Flechtenmacher s-a cântat în ziua când s-au îmbrățișat Moldova și Muntenia, și a lui trebuie să fie cântată, prin tradiție, în ziua când sărbătorim unirea tuturor românilor.” (Radu D. Rosetti)

„Eu am existat pentru neamul românesc din ziua când stihurile mele au răsunat sub arcușul lui Al. Flechtenmacher”, a spus Vasile Alecsandri, iar Mihai Eminescu a caracterizat actul artistic drept „cea mai frumoasă horă a neamului românesc”.

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Hora ca obicei

Hora se leagă de mitologia târzie — povestea spune că atunci când s-a împărțit ziua în mai multe părți, fiecare parte a primit numele de „horă” (devenit ulterior oră) —, iar izvoarele istoriceindică faptul că hora există de mai mult de 5.000 de ani. De la începutul secolului al XIX-lea, cuvântul horă nu mai cuprinde doar dansul, ci face referire la o serbare, festivitate, obicei, la „Hora satului”, un eveniment organizat de flăcăi. Acesta se ținea în zi de sărbătoare și pentru toată suflarea satului avea o importanță aparte. „Reprezenta un centru care polariza întreaga energie a comunității”, mi-a spus Ovidiu Focșa, muzeograf al Muzeului Etnografic al Moldovei din Palatul Culturii din Iași. Deși existau diferențe de la o zonă istorică la alta, chiar și de la sat la sat, la bază exista un plan ce trebuia respectat de toți cei implicați.

Satul avea o ceată de flăcăi, adică băieți care nu fuseseră încă trimiși în armată, iar ei aveau rolul de a organiza horele din sat de peste an. Căutau și plăteau lăutarii, anunțau oamenii din sat și aveau grijă ca regulile să fie respectate conform tradiției. Hora se ținea în zi de sărbătoare, iar cea mai spectaculoasă era cea din a doua zi de Paști. Începea pe la amiază și se forma pe categorii de vârstă — hora tinerilor, hora celor căsătoriți, hora bătrânilor, hora copiilor. „Tot dansul se făcea în fața unei audiențe, se adunau oameni în jur, cei care nu jucau, și spuneau: uite-l pe ăla, uite-o pe aia a lu’ cutare”, mi-a povestit Ovidiu Focșa. Cea mai spectaculoasă era, însă, hora tinerilor, fiindcă aici erau „băgate, pentru prima dată, fetele în danț” și tot aici își primeau „botezul” și băieții. De fapt, una dintre caracteristicile cele mai profunde ale horei era sacralitateaacesteia ca cerc închis. Hora nu se deschidea pentru oricine și oricând.

Pictură de Ludovic Bassarab, sursa aici

Fata

După ce împlinea 16 ani, fata, îmbrăcată în costum popular, era însoțită la horă de mamă, bunică și uneori și de tată. Intratul în horă se făcea doar cu acordul părinților, iar pe tot parcursul evenimentului era atent analizată de aceștia — cu cine dansa, dacă acela era un flăcău de familie bună, cum dansa etc.. Pentru fată acesta era, de altfel, momentul în care lua contact cu comunitatea, fiindcă era văzută de flăcăi și bătrâni și de aceea era important nu doar cum dansa, dar și ce haine purta.

Flăcăul

Dacă în cazul fetei, familia era cea care decidea când intra în horă, pentru băiat, ceata era cea care îi permitea sau nu să joace în hora tinerilor. „Dacă băiatul era bine făcut, dacă era primul frate în familie, dacă familia era mai înstărită — intra pe la 14-15 ani, iar dacă avea frați și surori mai mari, trebuind să-i aștepte să se căsătorească, dacă era mai pipernicit sau din familie mare, mai săracă — intra în horă pe la 17-18 ani”, notează Varvara Buzăilă, autoarea studiului „Ceata flăcăilor și hora satului — intituții tradiționale de afirmare a culturii socio-normative”. La fel ca în cazul fetei, intratul băiatului în horă se făcea în a doua zi de Paști sau la o altă sărbătoare importantă. Ceata hotăra cine trebuia să intre în joc, doi flăcăi din ceată se duceau pe lângă băiat, îl luau de mâini și-l introduceau în horă. Fata lângă care se nimerea în horă devenea partenera lui de dans din ziua respectivă. „După ce dansau câteva jocuri, la un semnal, muzicanții cântau un vivat și flăcăii îl ridicau pe brațe în poziție orizontală, cât mai sus, de trei ori, strigând «Ura!»”, adaugă Varvara Buzăilă. Se întâmpla, însă, ca băiatul să ignore obiceiul și să intre în horă de unul singur, fără a primi acordul cetei. În acest caz, el era sancționat. După încheierea jocului era „obligat” de flăcăii din ceată să bea o „ciutură de apă sărată plină-plinuță”, iar odată ispășită pedeapsa, putea să danseze în horă.

Hora din sat ținea până seara târziu, moment în care copiii erau trimiși acasă, bătrânii mergeau și ei la casele lor și rămâneau doar tinerii, care continuau petrecerea. 

„Eram mari, nu aveam cu ce ne îmbrăca. Se făcea jocul în centrul satului. Veneau fete, veneau flăcăi, făceau hora pentru tot satul. Jucau copiii, femeile cu copii în brațe priveau, bătrânii jucau și ei până spre seară: valsuri, tangouri, Bulgăreasca, Jocul Mare, Coasa, Ocol mare, Vingherca, Băsmăluța, Mărunțica. Făceam joc la Crăciun, Sf. Vasile, Paști, Duminica Mare… Să-l fi văzut pe Nicolai Cobusnean, cu cufăicuță de vată și ciobote de chirză, dar juca mai ceva ca artiștii, nu-l ajungeai din urmă. Fetele jucau în târlici [papuci din stofă de suman – n.n., V.B.]. Se înțelegeau 5-6 băieți să tocmească muzicanții, să le plătească, să-i hrănească de 3 ori pe zi, timp de 2 zile, să-i culce în sat”, citează Varvara Buzăilă din amintirile de după Al Doilea Război Mondial ale lui Grigore Ţaca (76 de ani).

În timpul sezonului cald, hora avea loc în centrul satului, însă, când se lăsa frigul, ceata căuta un salon mare — fie din casa preotului sau din casa vreunui boier din sat. De multe ori, iarna, hora era înlocuită cu șezătoarea. Dacă se întâmpla ca un membru din familie să moară, ceilalți membri nu jucau timp de un an. Exista un obicei conform căruia atunci când intrau în joc, neamurile celui decedat aruncau cu monede pe jos ca să joace pe bani, nu pe pieptul mortului.

„Hora are semnificații de exprimare a bucuriei, iar, prin faptul că oamenii se țin mână de mână, strâns legați, este un exemplu de unitate. Mai apoi, faptul că la horă participă și bărbați, și femei, e un simbol de comuniune. Hora are și o semnificație magică, energetică, prin faptul că se bate puternic pământul și se creează, astfel, o legătură energetică între om și interiorul pământului. Să nu uităm nici de incantațiile spuse pe o linie melodică. Mai mult, hora este și un simbol solar pentru că se joacă tot timpul în cerc. Hora este un fenomen social și, deși este o manifestarea laică, participă și preotul, și chiar se poate sfinți”, mi-a povestit muzeograful Ovidiu Focșa.

Satul fără horă

În ciuda rolului atât de important, hora este un obicei care a dispărut din multe sate din România. Deși în unele localități seîncearcă resuscitarea acestuia, pe alocuri nu a fost înlocuit cu nici o altă practică care să adune satul laolaltă, care să satisfacă nevoia de socializare. În satul în care am copilărit, Crăiești, județul Galați, hora a dispărut prin anii ’70-’80, iar sătenii se mai adună în centrul satului doar atunci când are loc o nuntă sau hramul Bisericii. În perioada pandemiei, nunți nu au mai fost, iar pomana tradițională din ziua hramului a luat forma unor pachete date de Biserică celor nevoiași. Șezători nu sunt și, prin urmare, socializarea se face doar între vecini, acolo unde mai există.

L-am întrebat pe muzeograful Ovidiu Focșa de ce crede că au dispărut aceste obiceiuri și mi-a spus, inițial, că „trăim într-o civilizație contemporană, au dispărut așa cum s-au dus și meșteșugurile, unele pe bună dreptate, iar altele nu au mai ținut pasul”. Apoi mi-a explicat că dispariția horei de la sat ține și de așezarea geografică a localității și de gradul de depopulare. „De obicei tradițiile și meșteșugurile s-au pierdut mult mai repede în satele din proximitatea orașelor și în satele din zonele mai joase, mai ușor accesibile. Pe când în zonele de la munte, fiind zone închise, greu accesibile, datorită reliefului, intruziunea celor de afară era mai greu posibilă și, astfel, tradițiile s-au perpetuat mai mult. De asta putem vedea, în zonele de munte, bătrâni îmbrăcați în port popular care merg duminica la biserică, pe când în zonele de câmpie e o raritate așa ceva. Satele bucovinene, satele din Maramureș, Bistrița, cele din zona de munte a Vrancei păstrează obiceiul horei. Pe când satele din zonele de podiș, de câmpii și apropiate de orașe au renunțat la el. Ș-apoi au dispărut tinerii, nu mai are cine să joace hora.”

Gherghine pe Yvette

Sunt o citadină prin excelență. Am nevoie de vitrine, vitrine cu cărți sau escarpins, cu brânzeturi sau coliere, cu croasante sau afișe de cinema, vitrine cu câte doi oameni care beau, împreună, un pahar de vin.

Dar pandemia a stins brutal luminile din vitrine și s-a văzut că orașul e gol (împăratul e gol). Orașul lumină – o uriașă machetă de lux, stinsă.

Cine a avut un pic de sat la îndemână – un petec de grădină, pământ sub picioare – și-a adus aminte mai ușor că, de fapt, locuim cu toții, ființe inteligente, animale, microbi sau virusuri, pe aceeași piatră albastră și verde pe care a devenit atât de complicat de trăit.

Locuiesc în zona pariziană, într-o localitate „rurbană”, pe cursul unui mic râu însoțit de piste pentru biciclete și maluri sălbatice. Primăvara găsesc uneori ghiocei care se uită periculos în apa mâloasă. Din loc în loc, pe malul drept, în mici parcele de grădini artizanale, francezii din cartier cultivă varză sau roșii, căpșuni și gherghine. Aș putea să le numesc dalii, cu numele de oraș, dar nu, ele sunt clar gherghine, cărnoase și lucioase, florile mai înalte decât mine de lângă gardul bunicilor.

În fibra mea intimă sunt o rurală, prin adopție. Am copilărit, verile, în două sate din județul Botoșani, la bunicii materni sau paterni. Călătoream singură cu trenul; de la Iași la halta Mândrești personalul făcea trei ore. O capsulă de timp pur. Nu era nimic de făcut, nimic de văzut pe geam. Și totuși filmul acelui travelling sumar, mereu același, are și azi o acuitate intactă, o împunsătură de fericire: niște gâște pe imaș, ziduri de casă albastre, un lan de floarea-soarelui întors cu spatele, o lutărie. Lutăria e acea scobitură în deal de unde țăranii își iau lutul pentru uns grajdiul. Iar dacă te oprești prea mult sub streașina aceea de pământ galben, gura căscată se poate închide, rămâi prizonier, te îngroapă lutul. Copiii din sat mă primeau cu teribile povești de groază. Invariabil, la sfârșitul vacanței mă întorceam acasă, la oraș, cu un săculeț de făină albă, în burta căruia bunica ascundea ouă de țară, să nu se spargă pe drum.

Într-o zi, cartierul de periferie periurbană din zona pariziană unde locuiesc s-a redus la câteva străzi, înconjurate cu o panglică defensivă: mai încolo nu se trece. Malurile râului deveneau inaccesibile, interzise plimbărilor. Pandemia ne bara accesul la perimetrul acela natural și mai ales la spectacolul locuitorilor săi firești: un stol de peruși scăpați, se zice, din cuștile de la aeroportul Orly, care dormeau în pâlcul de sălcii de pe malul apei; găinușe cu cioc roșu, cupluri de rațe, familii de nutrii și, din când în când, egrete solitare, cu guler cenușiu. S-a întâmplat însă că toți vecinii de cartier, cât era ziua de lungă, păreau să nu aibă altceva de făcut decât să-și dea întâlnire la pod, limita către o altă localitate și, prin forța împrejurărilor, miradorul fiecăruia către lumea interzisă acum a râului. Un pelerinaj necesar, natura se termina acolo, dincoace începea orașul, cu macheta lui splendidă, celebră și tristă.

Spectacolul s-a mutat și el la pod, animalele au venit și au ținut reprezentații zi-lumină pentru umanoizii retrași, absenți de pe alei, dar rânduindu-se neîncetat deasupra apei în acest punct precis al cursului său. După confinement, nutriile de pe Yvette arătau ca niște purcei dolofani iar rațele aveau gușe sidefate și proeminente, orgolioase. Mulți vecini de cartier veneau cu resturi de baghetă tare ca piatra, o doamnă în vârstă aducea grăunțe – n-am întrebat, dar mi-a spus și de la ce magazin le procura, înainte de pandemie, temându-se pentru stocul ei acum aproape epuizat. Plus că n-ai voie, s-a băgat cineva în vorbă, nu e bine să dai pâine veche la rațe și găini, e contraindicat, le faci rău și pot să moară, ești un torționar. Nimic altceva decât un sat, și niște copii, cu teribilele lor povești de groază.

Pe vecinii de cartier francez i-am zărit mai des în pandemie decât înainte, când lumea era „normală”. Înainte, oamenii n-aveau timp și nici motiv să iasă la apă în fiecare zi, natura era acolo, treaba ei, orașul era dincoace, strălucitor, imperios și imperial.

Bunicul făcuse o fântână la poarta cu gherghine, în afara gardului, pentru tot satul. „Iga la apă?”, „Iga la apă” auzeam de zeci de ori pe zi, în loc de bună ziua. Se opreau toate treburile, se oprea lumea. Scoaterea apei din fântână cu o găleată atârnată de lanț aducea la suprafață povești sau bârfe, din celălalt capăt de sat. Și să nu scoți doar o jumătate de găleată o dată, că nu te mai măriți.

Într-o zi mi-am apostrofat vecinul francez care-și tot ceartă câinele că îndrăznește să latre când întâlnește, pe drum, alți oameni. Lăsați cîinii să latre. Tăcerea animalelor, într-o periferie periurbană, e terifiantă. Se aude doar autostrada, un muget surd, continuu. Câinii care lătrau în neștire, când se îngâna ziua cu noaptea peste sat, erau corul meu antic, semn că lumea era la locul ei.

La Paris nu ninge, dar când ninge e magic: sub zăpadă, toate orașele din lume se aseamănă, toate satele sunt la fel.

•

text de Cristina Hermeziu
ilustrație de Sorina Șerban

Cristina Hermeziu este jurnalistă și scriitoare. A lucrat la TVR Iași timp de zece ani, a fost realizatoare de reportaje și emisiuni, dar și corespondent de presă scrisă pentru publicații din România și Franța, semnând articole în Dilema veche, Adevărul, Evenimentul zilei, Scriptor, Le Magazine Littéraire, La Lettre, ActuaLitté, Hermès. A publicat două volume de poeme, cel mai recent în 2020, „Între timp îți vezi de viața ta” (Junimea) și a coordonat mai multe volume de eseuri, printre care „Revoluția din depărtare”, care cuprinde 30 de mărturii ale românilor plecați din țară după 1989, și „Viața pe Facebook. Dau like, deci exist”. S-a născut în municipiul Iași, dar și-a petrecut verile copilăriei la bunici, în satul Plopenii Mici, din județul Botoșani. Din 2005 s-a mutat în Paris, unde locuiește și în prezent.

Pe vremea bunicilor noștri, copiii își doreau să poată face școală, dar mulți au trebuit să renunțe la învățat în favoarea muncii la câmp, căsătoriei, iar uneori chiar a copiilor. Astăzi, școala este una dintre cele mai importante instituții din sat, însă sunt foarte mulți copii care o părăsesc înainte să învețe să scrie și să citească. După ce am văzut statisticile care arată clar că la sat sunt tot mai mulți elevi care renunță la școală, m-am gândit să documentez povești ale unor copii care se află în risc de abandon școlar, dar care continuă să meargă la școală datorită implicării unor cadre didactice care fac mai mult decât să intre la clasă și să predea o lecție. Pentru că eu cred foarte mult că fiecare elev ținut în școală este cel puțin la fel de important ca o medie de zece.

Fiecare copil poate

Acum trei ani, când am decis că vreau să fiu învățătoare, mi-am promis că nu voi lăsa niciun copil în urmă, iar până la final de clasa a IV-a, toți vor ști să scrie și să citească. Am înțeles repede că cel puțin unul dintre elevii mei, Cătălin*, avea toate șansele să se piardă pe drum pentru că era mereu în urmă față de colegii săi.

Cătălin este un copil mărunțel, cu părul șaten deschis, care ar sta afară toată ziua. Este în clasa a II-a și încă nu știe să-și scrie corect prenumele. Uneori mănâncă câte o literă, alteori îl scrie în oglindă, dar niciodată nu îi iese cum ar trebui. Anul trecut mi-am dat seama că este dislexic și disgrafic, ceea ce înseamnă că nu vede scrisul normal, ci mai înalt, mai lăbărțat, în oglindă. Dislexicii se nasc așa și nu există un stil de lucru diferit care să îi ajute, poate doar câteva mici trucuri și mult exercițiu.

Elevul meu este mezinul unei familii cu mulți copii. Tatăl este grav bolnav, iar mama lucrează cu ziua. Dintre frații mai mari, doar doi mai sunt în sistemul de învățământ și amândoi au rămas repetenți anul trecut școlar. Așa se face că nimeni din familia lui Cătălin nu știe să scrie și să citească, iar el își face temele după cum știe sau mă roagă să rămân cu el în pauză pentru a le face împreună.

Mi-am dat seama târziu că este dislexic, deși încă din clasa pregătitoare au fost semne clare: eu îi începeam un rând de la stânga la dreapta, iar el îl scria de sus în jos. Anul trecut, când încă nu venise pandemia, rămâneam după ore pentru a lucra suplimentar cu el. Deși făcusem vreo zece litere și mulți dintre colegii lui reușeau să scrie și să citească binișor, el nu putea să copieze nici măcar ce îi scriam eu pe caiet. La început nu a vrut să rămână după ore să citim, dar am aplicat strategia „două bomboane” – una o primea la începutul activității, iar a doua la final, după ce reușea să citească măcar câteva cuvinte corect. Ajunsesem la performanța de a citi vreo 20 de cuvinte corect, însă din martie și până în septembrie, când s-au închis pentru prima dată școlile, a uitat tot ceea ce a învățat.

Cât am funcționat în scenariu verde, adică am mers din nou la școală, l-am mutat în prima bancă, de unde mă întreba de câteva zeci de ori pe oră: „Doamna, da’ e bine?”, „Doamna, da’ ci tre’ sî fac?”. După vreo două săptămâni de scris și citit aceleași cuvinte în fiecare zi, începuse să recunoască cinci litere din alfabet.

La cei 9 ani ai lui, Cătălin este mult în urma colegilor săi și probabil că așa va fi mereu dacă ne uităm doar la cunoștințe și competențe. De fapt, aș putea să-l las repetent anul acesta pentru că momentan nu mai știe nici măcar una dintre cele cinci litere pe care le învățase până în noiembrie. Cătălin, însă, atât poate momentan, iar dacă îl trimit într-o nouă clasă, cu un nou colectiv, în care va intra cu eticheta de „repetent”, nu-l va ajuta să învețe nici mai multe litere, nici să-și scrie corect numele. Doar le-aș confirma lui și părinților că nici el nu poate să facă mai mult decât au făcut toți frații săi. Însă eu cred că are toate șansele să fie primul din familie care învață să scrie și să citească.

* numele copilului a fost modificat pentru protejarea identității

•

text și fotografii de Florentina Simin-Tituleac

Peștera Ponoarele

Ponoarele de sub Podul lui Dumnezeu

Alarma anunță că e aproape 7 dimineața și ar fi bine să nu o amân, căci am de parcurs un drum nesfârșit. Pornesc din Iași, traversez toată țara, ca să pot ajunge într-un colț de țară pe care îl știu numai din cărțile pe care le-am răsfoit în facultate. Aplicația de navigație estimează că 14 ore sunt suficiente pentru a ajunge în Podișul Mehedinți, într-un sat cunoscut pentru relieful său spectaculos.

Ponoarele este doar unul dintre cele 15 sate ale comunei cu același nume (ponor, formă de relief din regiuni carstice prin care apele de suprafață se scurg în subteran). Este un sat izolat, care numără puțin peste 300 de suflete. Aproape toate atracțiile turistice din sat și din împrejurimi sunt locuri create de natură ale căror faimă a crescut și datorită legendelor spuse de localnici. Iar acesta e motivul pentru care unii turiști aleg să viziteze satul doar în treacăt, iar alții își rezervă o vacanță de câteva zile ca să se convingă de frumusețile naturale ale zonei.

Întâi am poposit la cazare, un conac maiestuos care îmi va fi casă pentru următoarele zile. Cu o talie impunătoare, conacul iese în evidență, stilul arhitectural neo-românesc e prezent la balcoane și peste tot se observă influențe grafice din portul popular românesc. A fost construit întocmai ca un tribut adus tradiției și folclorului, lucru care se observă și în meniul ce conține rețete de la bunica. Aducând vorba de rețete, nici bine n-am ajuns, că am fost pusă la masă, gustând din felurite bunătăți, toate făcute în casă. Am decis să urmez o „poruncă” turistică actuală, act like a local, și să mănânc local. Ciorba de fasole cu afumătură și ceapă roșie a fost servită într-un ceaun minion, iar la desert m-am ales cu niște papanași dolofani făcuți ca la carte: cu brânză în aluat și dulceața de afine a conacului. Viață de boier!

Podul lui Dumnezeu

„Mâncăm ca să trăim, nu trăim ca să mâncăm”, astfel că energia pentru ziua următoare am asigurat-o. La nici două minute de cazare, se găsește cel mai important obiectiv turistic al locului: Podul lui Dumnezeu (foto sus). Numele i l-au oferit ponorenii și este legat de câteva legende asociate cu războiul dintre Diavol și Dumnezeu. Una dintre ele spune că podul s-a format prin prăbușirea tavanului unei peșteri din apropiere. Peștera l-ar fi adăpostit pe Diavol, iar oamenii, vrând să scape de el, s-au rugat lui Dumnezeu până când acesta a pus la pământ tavanul, prinzându-l pe cel rău înăuntru. O altă legendă susține că au avut loc câteva accidente cu mașini care s-au rostogolit de pe pod, însă oamenii implicați au scăpat teferi. Că este vorba de puterea divinității, noroc sau legende, ce știm sigur astăzi despre Podul lui Dumnezeu e că este al doilea cel mai mare pod natural din Europa (după Pont d’Arc, din Franța) și singurul pod natural din lume circulabil cu mașina. În apropiere se mai află Peștera Ponoare, datorită căreia s-a format podul, Câmpul de Lapiezuri și Lacul Zăton.

Peștera Ponoarele (foto sus) e cea a cărui tavan s-a prăbușit, formând podul natural. E un loc bun de explorat subteranul, dar doar în prezența unui ghid, cu o lungime de 734 metri. Grota este și adăpost pentru trei specii de lilieci, dar e ideal să aveți echipament pentru a coborî. În același perimetru se află și dealul peșterii, loc pe care e scris, cu litere colorate, numele satului, întocmai ca la Hollywood. Locul oferă o panoramă inedită și îți hrănește apetitul pentru explorat dealurile din jur.

La categoria peisaje spectaculoase își face loc și Câmpul de lapiezuri. Nu departe de peșteră, apa a lucrat la terenul înclinat care duce spre Lacul Zăton, dizolvând relieful. În acest fel s-au format aceste lapiezuri (micro-forme de relief, sculptate în piatră de acțiunea de dizolvare a apei). Nici aici obiceiul sătenilor de a acorda valori de legendă proceselor naturale nu face excepție: în războiul de la peșteră, Diavolul ar fi încercat să scape și s-a prins cu ghearele de această suprafață, formând mini sculpturi în rocă. Lacul Zăton arată ca o depresiune, părea a fi secată. Doar precipitațiile abundente mai pot umple lacul, iar asta doar preț de câteva zile, căci apa se scurge rapid în sorburile din subteran. Abia după ce acestea se umplu, iar apa nu are unde să se mai infiltreze, lacul își recapătă forma din vremurile bune.

Câteva zile petrecute aici îndeamnă la deconectarea de cotidian și apropierea de natură, la umblatul pe coclauri în mod frumos. Totuși, pentru o vacanță mai dinamică în aceste locuri, vă recomand să poposiți la Ponoarele și în lunile mai calde, când se întâmplă două evenimente consacrate în sat. În aprilie – mai, când liliacul e înflorit, se organizează festivalul „Sărbătoarea Liliacului”, în Pădurea de Liliac (doi km distanță de centrul satului). De mai bine de o sută de ani se amplasează o scenă într-o poiană a pădurii, unde ansambluri folclorice oltenești reînvie cântece și dansuri din Oltenia. La finalul lui iulie are loc un alt eveniment, organizat sub forma unui festival-concurs, „Ponoare, Ponoare”, care adună artiști de muzică populară din toată țara. Devenit un nucleu de socializare pentru săteni și vizitatori, apogeul evenimentului este chiar momentul de debut: o horă la care se adună sătenii.

Ponoarele rămâne una dintre cele mai pitorești zone rurale din țară, potrivită atât pentru cei care caută o pauză de la ritmul zilnic, dar și pentru iubitorii de experiențe turistice. Deși are o zestre consistentă de obiective turistice, turismul în Ponoarele e încă în fază incipientă. Funcționează la acest moment doar patru unități de cazare, dar e semn că localnicii conștientizează că satul lor poate căpăta și valoare de destinație turistică, conservând tradițiile locale și bucatele de la bunici (cartofii pai tăvăliți în usturoi cu pătrunjel sau prăjitura cu mălai și socata aceea de la care nu-mi pot lua gândul). Negreșit, experiența de călătorie la sat nu urmărește bifarea de locuri turistice, ci trăirea, cât mai autentic, a stilului de viață rural.

•

text de Nicoleta Felea
fotografii de Ionuț Teoderașcu
rubrică realizată în colaborare cu
Zig Zag prin România

Șezători și mândră clacă, după muncă și răsplată

Claca și șezătorile sunt cele mai des întâlnite în poveștile bunicii, căci acesta era modul în care ei păstrau vii relațiile de prietenie, dar și obiceiurile sau meșteșugurile învățate de la părinți. Atât clăcile, cât și șezătorile erau munci prestate de săteni (de obicei rude sau cunoștințe apropiate) în schimbul altor servicii asemănătoare, niciodată în schimbul banilor.

Mamaia, c-așa îi spunem bunicii, își aduce aminte că la noi în sat clăcile se organizau cu precădere între femei, chiar dacă era vorba de munca grea a câmpului – prășitul, semănatul, adunatul, deșfăcatul – căci bărbații lor aveau serviciu. Se adunau câte vreo patru-cinci neveste, dintre vecine, cumnate, surori, cumetre şi stăteau pe câmp de dimineaţă, până când terminau treaba. „Mergeam la prășit, la adunat, la secerat de grâu. Ș-apăi trăgeam să terminăm repede și mai erau și care dădeau agale din mâini, da’ le ziceam «haideți, fa, fetelor, să mâncăm ceva, să bem un pahar, ș-apăi ne vedem de treabă». Și când ajungeam acasă, stăteam la masă, ne cinsteam cu un pahar, povesteam din sat. Alteori plecau și la doiș’pe noaptea, da’ stăteam așa, chiar dacă eram obosită, că mi-era drag…”, povestește aproape fără să clipească, ca și cum în fața ochilor i se derulează filmul vieții.

Clăcile au început să se organizeze cu precădere în vremea în care oamenii erau proprietarii pământurilor, însă acestea nu aveau loc doar pentru munca câmpului, ci luau diferite forme, în funcție de nevoile oamenilor. De exemplu, sătenii se adunau la toate treburile viței de vie – de la curățat și legat, la cules și făcut vin –, la făcut chirpici, ca mai apoi să se întâlnească la construcțiile caselor, „unde fiecare era meseriaş pe partea lui de treabă. Unul era la temelie, altu’ se pricepea la construit, altu’ era mai bun la acoperit”. Toate aceste treburi se executau cu încrederea faptului că ele vor fi întoarse, fiindcă promisiunile și cuvântul dat erau cele care asigurau continuitatea acestui obicei: dacă tanti Anica venea la mamaia la clacă, „apăi făceam tot ce se putea să ajung și eu la ea. Nu exista să nu te duci!”.

Șezătoare – comuna Podoleni, jud. Neamț, fotografie de Alexandru Chelaru

Treburile câmpului începeau primăvara și se terminau toamna, iar prieteniile nu se alterau peste iarnă. Și-aici bunica povestește despre șezătorile de când era „la mama fată”, cum se adunau ele când la una, când la alta, la țesut covoare și amintiri. „Când mergeam la șezătoare duceam și câte un braț de lemne. Și cine venea la mine la șezătoare, aducea un braț de lemne… așa era. Să nu iei din ale casei, pisănică (n. red. – pesemne că = probabil). Ș-apăi râdeam și cântam, unele făceau treabă, altele trăgeau chiulul… Da’ chiar și așa, nu prea se întâmpla, că le era frică să nu se facă de râs și să le meargă vestea că-s leneșe.”, și-aduce-aminte vag, printre frânturi de „șezători cu neveste”, când erau deja măritate, cu copii și cu altfel de povești de spus.

Șezătorile, în funcție de zona în care erau organizate, se desfășurau într-un loc comun (cămine culturale ori săli puse la dispoziție de Biserică), „unde fiecare venea cu lucrul lui de-acasă, cu caierele și fusele la tors lână, cânepă, in…”, povestește bunica, „dar cel mai mult se organizau în bătătură, în zi de lucru, niciodată pe sărbătoare. Veneau femeile şi torceau pentru cea care a făcut șezătoarea, ori țeseam și eram împărțite la război (n. red. – război de țesut)”.

Clăcile și șezătorile începeau cu altruism și se terminau cu voie bună, fiindcă orice muncă – mai mult sau mai puțin solicitantă din punct de vedere fizic – se încheia cu petrecere.

Un festin din puțin

„Sarea în bucate” a fost prima poveste a copilăriei mele, cea care a stârnit magia și curiozitatea, cea care m-a învățat că mâncarea poate fi o bucurie, că poate fi un dar și că ne strânge împreună în jurul mesei într-o „horă a gusturilor”.

Mâncarea unește generații prin rețete moștenite, scrise de mână pe foi îngălbenite. Dar, mai ales, mâncarea ne aduce pe toți acasă, ca pe niște copii plini de dor, nostalgici și tânjind după gusturile simple ale copilăriei. De mici am învățat să împărțim încă de la prima Eugenie, ce parcă e făcută fix așa: una pentru tine și încă una pentru dăruit. Pentru că nu există ceva mai bun decât ceva înfulecat pe nerăsuflate lângă un prieten cu genunchii la fel de juliți ca tine.

Au trecut însă anii și am crescut. Ba nu, ne-am grăbit să creștem. Uneori, poate am și uitat de împărțit, de dăruit, de savurat și de întorsul la gusturile simple. Am ales calea ușoară, fără poveste, dar și fără poftă. Și a venit și anul în care, brusc, nimeni nu s-a mai grăbit. Toți am învățat să facem cea mai bună pâine și cea mai pufoasă banana bread. Ne-am întors la mâncare și la tihnă. La dorul de acasă și la rețetele de pe foile îngălbenite, la turtele umplute cu brânză.

Eu nu l-am cunoscut niciodată pe bunicul, dar am avut mereu senzația că am crescut lângă el prin toate rețetele lui pe care mama le face și acum. Îmi amintesc de turtele umplute cu brânză sau dospitele, cum le spune tanti Anișoara, vecina noastră de la sat, care ni le dă mereu de pomană.

Iată de ce ingrediente ai nevoie:

  • 500 g de făină
  • 200 ml de apă caldă
  • o lingură de sare
  • 10 g de drojdie
  • 20 g de zahăr
  • 50 ml de ulei
  • ulei pentru prăjit

Le poți umple cu brânză, zacuscă, dulceață, carne gătită sau orice vrei tu și ai #deNearuncat prin bucătărie.

Mod de preparare:

Tot ce trebuie să faci este să dizolvi drojdia și zahărul în apă călduță și să le lași să se odihnească 10 minute. Peste făină pui sarea și torni amestecul de apă, drojdie și zahăr. Pune apoi ulei și frământă până aluatul devine elastic și omogen. Acoperă aluatul și lasă-l la crescut până își dublează volumul, cam 30 de minute. Apoi taie aluatul, întinde-l cu mâinile și pune două linguri de umplutură. Prăjește turta în ulei încins, câte 2-3 minute pe fiecare parte. Rețeta o găsiți și aici.

Am învățat în ultimul an că mâncarea nu îmi hrănește doar corpul, ci și sufletul și bucuria. Că îmi crește copilul nu doar în centimetri, ci și în veselie, joacă și iubire. Am descoperit că orice poate fi folosit până la ultimul colțișor, cum făceau și bunicii noștri la sat. Un ghiveci cu legumele din grădină, o mămăligă aurie și o bucățică de brânză din borcan: un festin din puțin.

Mâncarea ne crește, ne învață și ne unește.

Ne vine greu a crede că mai sunt oameni care o să rămână indiferenți la imaginea femeii călărind pe melodia „Feciorească de pe Mureș”, a taragotistului Dumitru Fărcaș. Da, despre genericul emisiunii Tezaur Folcloric îți vorbim, cea pe care măcar o dată trebuie s-o fi văzut cu bunicii, părinții sau vecinii, în duminicile lungi și leneșe din copilărie.

Emisiunea realizată și prezentată de Mărioara Murărescu a fost transmisă pentru prima dată în februarie 1983. Pe atunci nu avea încă un generic, dar întâmplător sau nu, cel care a deschis cea dintâi ediție a fost chiar Dumitru Fărcaș, însoțit de Orchestra „Mărțișorul” din Cluj. Ulterior, când realizatoarea era în căutarea unui început potrivit pentru emisiunea ei, a dat pur și simplu peste piesa taragotistului pe care îl îndrăgea atât de mult și a asociat-o imediat cu un filmuleț din arhiva TVR-ului în care o amazoană călărea un cal alb pe o câmpie. Astfel s-a născut genericul-ecou ce încă răsună peste generații.

Dacă faci liniște și dai play mai jos, poți să-l auzi și, dacă ai nevoie, să-l lași să te ducă în locul de care îți e dor. Poți să ne scrii și să ne povestești unde ai ajuns ascultându-l, printr-un reply la newsletterul nostru.


Sătene, ne dorim tare mult ca acest proiect să ajungă la cât mai mulți oameni care ar avea nevoie de el. Vorbește cu prietenii și cu familia despre de la sat, (po)vestește pe Instagram sau pe Facebook și ajută-ne să creștem. Tot ce facem aici se bazează pe voluntariat și pasiune, nu primim bani de la nimeni, ba din contră, punem din buzunarele noastre pentru a susține proiectul. Însă avem nevoie de sprijinul și încurajările tale, asta ne motivează. 

Următorul newsletter îl vei primi pe 21 februarie, însă până atunci ne găsești pe Instagram, acolo unde în weekenduri punem de șezători virtuale cu oaspeți de seamă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *