Mai 2021

Florar cu buruieni lecuitoare

De la o vreme mă interesa cum arată grădina cu flori din fața casei, mi se părea că noi avem prea puține lalele, așa că plecam prin sat la adunat de bulbi. Priveam peste gard și unde vedeam că sunt multe flori, strigam la poartă: „Tanti Maria, îmi dați și mie niște lalele să le pun în grădină?”. Uneori plecam cu traista plină, alteori doar cu promisiunea că voi primi la toamnă. Îmi plăcea să am grijă și de roșiile din grădina din spatele casei — mai puțin partea în care trebuia să car zeci de găleți cu apă ca să udăm plantele. Ca să treacă timpul mai repede, îl rugam pe un prieten să mă ajute să umplu, pe parcursul zilei, două butoaie cu apă de la fântână și-apoi, când terminam la mine, mergeam și la el, iar treaba era gata până spre apus, când trebuia udată grădina (moment care de altfel coincidea cu ieșitul în drum, la joacă).

Printre cuvintele din acest număr o să dai de câte-o briză de aer cald, primăvăratic, poate chiar de început de vară. Am explorat și mai mult satul, dacă tot au venit vremuri mai calde, și am cules (po)vești despre sătean și natură. Călătoria începe cu frânturi din viața doamnei Agneta din satul Chidea, județul Cluj, acolo unde natura pare că a mai rămas singurul vecin, restul au plecat fie în străinătate, fie la oraș. La rubrica „Plecat din sat” vă povestesc despre drumul în zig zag pe care l-a avut fratele meu, Maricel, în cei 17 ani de locuit în afara țării. Nu stăm departe de plante și animale, căci Andreea spune, la rubrica „Lada cu amintiri”, cum s-a folosit bunica ei de acestea pentru a trata bolile de peste an. Invitatul nostru, scriitorul Dan Lungu, explorează și mai mult leacurile băbești. „Primăvara, în sticluțe legate cu sfoară la capătul corzilor de viță de vie tăiate, lacrimă cu lacrimă se aduna apa de vie. Cu ea îți curățai ochii tot anul”, povestește autorul. La rubrica „Jurnal de școală”, Florentina a scris despre Ionuț Pirneci, profesorul din comuna Sohatu din județul Călărași care se folosește de scrisori de dragoste pentru a-i învăța pe copii istoria României. Cu Nicoleta călătorim în Bistrița-Năsăud, oprim prima dată la o stână, pentru a gusta din balmoș, și apoi poposim ceva mai mult la punctul gastronomic „La Elena din Deal”. Ne amintim că natura nu doar ne vindecă trupul, ci ne și hrănește. De „ceva dulce” se ocupă cel de-al doilea invitat, Adina Chitu sau Pancake Planet, căci primim în dar o rețetă de pandișpan cu vișine. Mirosul de mâncare orientală ne ademenește spre sudul țării, în Dobrogea. „Am crescut în miros de mâncare orientală, la granița dintre chemarea la rugăciune și slujbele creștine”, povestește Sînziana Mocanu la rubrica „De la cititori”. Și încheiem călătoria de luna aceasta, cum altfel, decât pe ritmuri de muzică populară, pe versurile „Constantine, Constantine”.


(Po)veștile culese pentru al șaselea număr:


Satul în obiectiv: Cătunul de piatră

Plecat din sat: Portret de familie emigrantă: Coca

Lada cu amintiri: Nouă păduchi de porc și alte miracole

Odaia cu oaspeți: Leacuri băbești, text de Dan Lungu

Jurnal de școală: Istoria predată cu scrisori de dragoste

Turismul de pe uliță: Miros de balmoș pe Valea Bârgăului

La masă!: Pandișpan cu vișine, text de Adina Chitu (Pancake Planet)

De la cititori: Dobrogea orientală, text de Sînziana Mocanu

Tezaur folcloric în reluare: Constantine, Constantine

Cătunul de piatră

„Tare mă bucur că ați trecut pe la mine, singurătatea asta… uite, nici vecini nu mai am, înainte erau sute de oameni, poate chiar o mie, acum nu mai sunt nici o sută”, povestește tanti Agneta, în timp ce ne îndreptăm spre poarta din lemn, ocrotită și de-o parte și de cealaltă de piatră. De fapt toate gardurile, casele și grajdurile din sat sunt făcute din piatra adusă dintr-o mină de sub pădurea din apropiere, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care călătorii se aventurează să viziteze satul Chidea din județul Cluj.

Locul există de mai bine de 700 de ani, numele acestuia a fost menționat pentru prima dată în anul 1332, într-un act de proprietate. Vreme îndelungată oamenii din sat aveau harul de a modela piatra, astfel că pietrarii și zidarii de aici au fost căutați și de oameni din afara Transilvaniei. Nu mulți săteni cunosc bine limba română, asta deoarece comunitatea maghiară este majoritară în Chidea. La un colț de stradă, lângă magazinul sătesc, am trecut pe lângă tanti Agneta și, deși nu mă așteptam să-mi răspundă la românescul „bună ziua!”, așa cum pățisem în valea satului, femeia m-a invitat în curtea ei să-mi arate grădina și casa veche de peste 300 de ani.

„Înainte aici fiecare avea o meserie, tata a fost pantofar și bunicul dulgher. Era un sat ungur foarte renumit”, zice tanti Agneta, în timp ce-mi deschide ușa de la casă, de unde răbufnește un miros de salată orientală. Camera în care se odihnește este și bucătărie, într-un colț își are soba vopsită în culori roșiatice și lângă peretele opus are patul și-o masă — de unde par că ies la lumină câteva ouă fierte decojite pe jumătate. Se așază pe lada de lemn de la intrare și povestește că satul are patru biserici la care merg câte 2-3 enoriași și doar la sărbătorile mari se adună mai multă lume, fiindcă mai vin și din Cluj-Napoca.

Acum Chidea se scaldă în singurătate, mulți tineri au plecat ba la oraș, ba în alte țări și ulițele neasfaltate mai sunt cutreierate doar de nepoții bătrânilor, veniți în vizită la bunici în timpul weekendului. „Acesta este cuptorul la care fac câte ceva dulce pentru nepotul meu. Am o tradiție, în fiecare sâmbătă fac plăcinte sau clătite”, îmi zice bătrâna în timp ce ieșim din bucătărie și intrăm în camera alăturată, unde depozitează lucrurile casei. „Am rămas doar eu, soțul meu a avut un accident de mașină în 1996 și, timp de 11 ani, mai mult s-a chinuit”, povestește femeia în vârstă de 80 de ani. Privim tabloul alb-negru așezat deasupra patului din camera neîncălzită și-și spune mai mult pentru sine că soțul s-a dus la părinții lui și că dacă mai trăia, „locul ăsta arăta altfel”. Tanti Agneta ar putea să stea la oraș, are în Cluj-Napoca un apartament, însă orașul nu-i poate da ce are satul — liniște și o grădină mare care s-o țină ocupată până la apus. Doar așa mai uită de singurătate.

•

text și fotografii de Ionuț Teoderașcu

Aproape fiecare om pe care îl știm are cel puțin o rudă, un prieten sau o cunoștință care a plecat din țară. Chiar și noi, toți cei 6 membri ai echipei De la sat, avem părinți, frați, bunici, unchi, mătuși, verișori împrăștiați prin mai multe state, de pe mai multe continente. Au plecat în căutarea a ceea ce le lipsea acasă – bani, acces la educație de calitate, un loc de muncă, speranță – și au promis c-o să stea doar un pic. Pentru majoritatea, lunile au devenit ani, iar greutatea anilor îi face adesea să simtă că trăiesc vieți duble, dar că nu mai sunt întregi în niciuna. Am decis să-i întrebăm pe ai noștri cum a fost să plece din sat într-o altă țară, ce i-a speriat cel mai tare și ce i-a făcut să meargă mai departe. Dar, cel mai important, am vrut să ne spună cum cred că ar fi arătat viața lor și a noastră dacă stăteau acasă… Ionuț continuă seria cu povestea fratelui său, Maricel.

Portret de familie emigrantă: Coca

Decizia lui Maricel sau Coca, așa cum i se spune în familie, a fost mai mult una de moment, alimentată de neputință și de visul de a-și cumpăra prima mașină. Terminase Liceul Auto din Galați și pasiunea lui pentru mașini ne umplea deseori curtea cu fel de fel de piese. După liceu s-a înscris voluntar să plece în armată. „Cum să pleci în armată, că nu ai 20 de ani?”, i-a spus mama, șocată de faptul că băiatul mai mare urmează să fie la zeci de kilometri depărtare, la Constanța. Pe-atunci, în 2001, serviciul militar era obligatoriu în România, însă numai de la 20 de ani încolo (pentru bărbați). „Am împlinit 19 ani în armată. La o vreme, după ce am terminat cei doi ani, mi-am depus actele să mă angajez pe post de caporal”, îmi povestește Maricel. N-a mai făcut carieră în armată, fiindcă plecările multe și dese din sat în alte țări occidentale, „unde se fac bani”, l-au convins să ia drumul străinătății.

Mariana, sora noastră, era deja în Grecia, așa că atunci când i s-a propus să plece cu încă nouă bărbați din sat, la muncă în Atena, el a decis că merită. Înainte au pus mână de la mână, au reparat mașina unui consătean, i-au făcut revizia alteia, și-au făcut pachetele cu mâncare și alte necesități, au virat la dreapta spre șoseaua principală și-au plecat. Era anul 2004 și pentru a merge în Grecia era nevoie de o viză de turist, care se dădea doar pentru trei luni. Pentru a nu fi opriți la vamă la bulgari, așa cum se obișnuia, au ocolit Bulgaria, au mers spre Italia și de acolo au luat feribotul spre Grecia. Luați la întrebări la graniță, unii au spus că sunt pompieri, alții că sunt funcționari publici în România și au fost, astfel, primiți pe teritoriu elen ca turiști.

Ce-i drept, Maricel a fost o perioadă turist pe la mai multe locuri de muncă, a încercat să lucreze pe-o macara, acolo „unde și-a scăpat telefonul direct în apă”, îmi spune mama, punându-se imediat pe lăcrimat. „Săracul… Cred că atunci, pe la finalul anului 2004, i-am pus primul pachet, mergeam toate femeile, care aveau soții sau băieții plecați, cu sacoșele la Galați și puneam toate odată. După o vreme m-a sunat și mi-a spus «Mamă, nu mai trimiteți pachete în sacoșe de rafie că ne-au învățat toți de pe aici, numai noi de la Crăiești primim așa”, adaugă mama, mai mult zâmbind de data aceasta. Coca a trecut și pe la o fabrică de cărți și, într-un final, s-a stabilit la o fabrică de aluminiu, acolo unde a muncit până a plecat de tot din Grecia. „Nu știam limba greacă, dar învățasem câteva cuvinte în engleză și m-au ajutat. Drept să-ți spun, mă dureau mâinile de la atâta vorbit”, îmi zice Maricel râzând.

Deși sora noastră locuia tot în Grecia, ea era pe insula Kos, la distanță de vreo 450 de kilometri de Atena. L-ar fi luat la ea, dar nu avea ce loc de muncă să-i ofere. „Mă trezeam și mă culcam plângând, că mă tot gândeam la el, însă nu voiam să-l ajut prea mult, fiindcă trebuia să nu-l învăț cu nărav, să-l las să se descurce singur. Așa era mai bine și chiar a fost”, mi-a spus mai demult Mariana. La finalul anului 2005, Maricel a mers totuși la ea pe insulă, dar în vizită. Un an mai târziu, avea un sprijin lângă el, căci prietena lui decisese să plece și ea în Atena, să-i fie aproape. Au luat-o de multe ori de la zero, s-au mutat dintr-un loc în altul și plecatul de acasă i-a apropiat. Când am mers pentru prima dată în Grecia, în 2008, am plecat cu autocarul din Galați la Atena și am stat la ei câteva zile, până să vină Mariana din Kos să mă ia la ea. Îmi amintesc că locuiau într-o garsonieră micuță, undeva la etajul 10, unde seară de seară umflam salteaua pe care dormeam. Am mers la ei aproape vară de vară, asta până în anul 2012, când au decis împreună să se mute înapoi în România. În ultimii 3-4 ani obișnuiau să vină mai des în țară, cu mașina, asta pentru că în august 2010 s-au căsătorit în sat și planificările de tot felul pentru nuntă i-au apropiat mai mult de țară.

Nu mai voiau să plece din România, iar noi eram tare fericiți. Își făceau planuri, noi pe lângă ei, Maricel căuta idei de afaceri, dar un necaz în familie și „mersul prost al lucrurilor din țară” i-au făcut să se gândească din nou la străinătate. Nici nu se încheiase anul că ei erau deja în altă parte, în Elveția. Au locuit un an acolo, apoi s-au mutat în Germania, unde sunt și acum. „Eram învățați cu plecatul și nu ne-a fost atât de greu, însă începutul din Germania cred că a fost mai dificil decât cel din Grecia. Am fost nevoiți să ne facem prieteni noi, să învățăm o altă limbă și s-o luăm de la capăt…”, îmi povestește Maricel. Acum muncește la o fabrică de sticlă în Elveția și trece granița dintr-o parte în alta. Zice că dacă stătea acasă și nu pleca deloc în străinătate, lucra în armată și poate „acum cinci ani aș fi spus că era mai bine, dar azi nu”. În anul 2019 și-a cumpărat o casă într-un mic orășel din Germania și asta ne-a făcut pe noi, toți din familie, să ne adunăm pentru prima dată laolaltă de sărbători, într-o țară străină. Chiar dacă unii puneau mobilă, în timp ce alții făceau salată de boeuf, acelea au fost cele mai frumoase sărbători pentru mine.

Dacă nu-i la muncă, de fiecare dată când îl sun pe Maricel, îmi spune fie că face ciment pentru beciul casei, fie că descarcă ceva materiale pentru a construi un gard sau o ajută pe soția lui la plantat roșii, ardei sau flori. Anul trecut, când au venit în țară, ne-au adus roșii de la ei din grădină și le-am mâncat cu brânză făcută de mama. Întrebarea „când o să vă întoarceți de tot acasă” nu-și mai are rostul, iar eu nici n-o mai adresez, asta deoarece casa lor a devenit acasă, nu doar pentru ei, ci și pentru mine, dar mai ales pentru cealaltă sora a noastră Giorgiana, care locuiește la câțiva kilometri de Maricel, într-un orășel din Franța. În timp ce povestim despre plecarea lui din țară, văd pe apelul video că se urcă-n mașină. „Ne pornim spre Giorgiana, dar vrem să fie o surpriză, să nu-i spui”, îmi zice. Promit să nu, dar îl pun și pe el să promită c-o să sune cu video când ajunge la ea și poate punem de-o șuetă împreună cu mama și cu Mariana din Grecia. Un fel de duminica-n familie.

•

text și fotografii de Ionuț Teoderașcu

Nouă păduchi de porc și alte miracole

Când l-a mușcat pe văr-miu Andrei șarpele credeam c-o să moară. Eram toți trei — eu, el și Cipri, fratele lui — în buza pădurii de lângă casa bunicilor. Tocmai terminasem de adunat bureți și voiam să coborâm dealul spre casă. Imediat ce a simțit mușcătura pe picior am rupt-o la fugă și am urlat cât ne-au ținut plămânii până în curte. Mamaia aproape c-a murit de inimă auzându-ne și s-a repezit la sticla de spirt cu crin să curețe rana. Și-a dat seama repede că pe Andrei îl „mușcase” de fapt o creangă ascuțită de copac, dar noi puteam jura că fusese un șarpe. Spirtul cu petale de crin, pe care mamaia îl ținea câte un an la păstrare până să se facă bun de vindecat, l-a tratat pe Andrei atunci. Când m-am mutat în Scoția, mamaia mi-a pus și mie o sticlă de spirt cu crin în bagaj, să am cu ce să-mi oblojesc rănile în străinătate.

Și pe mine m-a salvat mamaia într-o zi când m-am trezit cu o umflătură mică și roșie în colțul ochiului. Voiam să mă duc la fete, peste drum, să jucăm ascunsa sau prinsa, dar ochiul mă tot sâcâia. Așa că a venit ea cu o bucățică de ață neagră și mi-a legat-o la un deget de pe partea cu pricina, „să nu se facă ulcior”. Nu știu exact ce minune a făcut ața ei, dar până seara-mi fugise până și gândul de la ulcior. Îl pierdusem probabil prin vreuna dintre ascunzătorile mele din fân.

Tot ea mi-a tratat și cele mai grele răceli, cele în care durerea în gât nu mă lăsa să mănânc zile la rând. Mamaia își lua rolul în serios, de supărare că nu poate mânca fata, și mă doftorea cu castraveți murați din beci. Îi lăsa o vreme în casă, să se încălzească, apoi îi tăia felii, îi învelea într-un prosop și mi-i lega la gât peste noapte, „ca să spargă infecția”. Dacă nu ieșea din prima, tratamentul se repeta până pacienta avea iar putere de sărit garduri și cățărat în copaci.

Mamaia a învățat toate leacurile miraculoase de la mama ei, care era tare pricepută la asta. Și străbunica a salvat-o pe mamaia, pe când era mică și bolile trăgeau la ea ca albinele la must. După ce a scăpat de o boală la plămâni, mamaia a făcut hepatită. Pentru că doctorii de la oraș nu i-au dat de leac, străbunica l-a trimis pe băiatul ei vitreg să adune nouă păduchi de pe porc și i-a pus bunicii în lapte, fără să știe. Au râs de ea, pe ascuns, toți din ogradă, dar, ca prin miracol, boala n-a mai chinuit-o niciodată.

Leacuri băbești

În anii 70 – 80, pe care mi-i aduc cel mai bine aminte, medicamentele pătrunseseră puternic în familiile românilor, chiar și în mediul rural. Piramidonul, în caz de temperatură, mi-l amintesc perfect. Tetraciclina, un antibiotic unguent, pentru leziuni sau ciuperci. De asemenea. Apoi erau cutiuțele mici și roșii de alifie chinezească, cu miros extrem de înțepător, împotriva durerilor de cap. Dacă din greșeală ajungea la ochi, te alegeai cu o usturime nemaipomenită, plus șiroaie de lacrimi. Injecțiile Moldamin erau spaima noastră, a tuturor copiilor. Dureroase de mergeai șchiopătând câteva zile după administrare. Aaa, să nu uit de pastiluța cu iod, pe care ne-a dat-o la școală să o ținem sub limbă, împotriva radiațiilor, când a fost catastrofa de la Cernobâl. Discrepanța dintre tonul grav al adulților și pastiluța firavă pe care trebuia să o adăpostim într-un loc atât de neobișnuit, în spatele limbii, ne antrena în pusee de râs.

Leacurile băbești nu dispăruseră cu totul, evident. Primăvara, în sticluțe legate cu sfoară la capătul corzilor de viță de vie tăiate, lacrimă cu lacrimă se aduna apa de vie. Cu ea îți curățai ochii tot anul. Se aduna în sticluțe de esență de rom bine spălate sau în cele un pic mai mari, de la siropul de patlagină. Iarna, în cazul răcelilor mai zdravene, erau obligatorii băile fierbinți la picioare, cu doi-trei pumni de sare „mașcată, pentru murături” dizolvată în apa clocotită. În cazul tusei persistente, ceai de coajă de ceapă și, la nevoie, comprese cu mămăligă fierbinte pe piept sau cu sare încinsă, bine învelite într-o cârpă curată. Agheasma în sine era considerată un medicament, luată pe stomacul gol, bună la toate și nu doar la o boală anume. Cei mai în vârstă foloseau foile de varză proaspătă pentru tratarea articulațiilor și gazul lampant pentru deparazitare, alături de pieptănul cel des. Gazul mai era folosit de femeile în vârstă și pentru descâlcirea părului. Am auzit și de descântatul cu tăciuni stinși în apă pentru anumite boli, dar n-am avut ocazia să văd niciodată.

Mereu mi s-a părut interesant cum ne tratam noi, copiii, micile accidente de joacă, inevitabile. Ele erau minore, de genul înțepăturilor, zgaibelor, juliturilor, tăieturilor superficiale. Saliva era panaceu și aveam încredere oarbă în ea. Dacă există o cultură medicală infantilă, pe vremea mea saliva era leacul minune. Nu exista durere să nu se amelioreze sub anestezicul salivei. În cazul sângerărilor mici, toți prichindeii știam că lutul este foarte bun. Îl pui pe rană și presezi cât poți. Dacă n-ai lut la îndemână, e bun și pământul cel negru, dacă nu ți-e greață de râme. Dacă n-ai nici de acesta în preajmă, merge și praful din drum, pe care-l presari ca zahărul pudră pe prăjitură, după care apeși cu palma. Alte leacuri nici nu prea mai aveai la îndemână, pe imaș sau în crâng, iar de mers acasă nici nu putea fi vorba. Nu numai că pierdeai bunătate de joacă, dar dacă-i prindeai pe cei mari în toane potrivnice riscai să-ți interzică să ieși din casă și a doua zi.

•

text Dan Lungu

Dan Lungu este unul dintre cei mai apreciați scriitori români contemporani. De-a lungul anilor a coordonat patru volume colective, a publicat două volume de proză scurtă – Băieți de gașcă și Proză cu amănuntul – și șase romane – Raiul găinilor, Sînt o babă comunistă!, Cum să uiți o femeie, În iad toate becurile sînt arse, Fetița care se juca de-a Dumnezeu și Pîlpîiri. Romanul Sînt o babă comunistă! a fost ecranizat în regia lui Stere Gulea, cu Luminița Gheorghiu în rol principal. Ultima carte, Pîlpîiri, apărută în 2018, este o radiografie a satului românesc din prezent. Dan Lungu și-a petrecut vacanțele de vară din copilărie în satul Coțușca, din județul Botoșani.

Pe vremea bunicilor noștri, copiii își doreau să poată face școală, dar mulți au trebuit să renunțe la învățat în favoarea muncii la câmp, căsătoriei, iar uneori chiar a copiilor. Astăzi, școala este una dintre cele mai importante instituții din sat, însă sunt foarte mulți copii care o părăsesc înainte să învețe să scrie și să citească. După ce am văzut statisticile care arată clar că la sat sunt tot mai mulți elevi care renunță la școală, m-am gândit să documentez povești ale unor copii care se află în risc de abandon școlar, dar care continuă să meargă la școală datorită implicării unor cadre didactice care fac mai mult decât să intre la clasă și să predea o lecție. Pentru că eu cred foarte mult că fiecare elev ținut în școală este cel puțin la fel de important ca o medie de zece.

Istoria predată cu scrisori de dragoste

V. era elev în clasa a VI-a când Ionuț a început să-l învețe alfabetul. „Aflasem că era îndrăgostit de o fată, voia să-i trimită o scrisoare, dar nu știa să scrie. I-am spus că dacă vrea s-o impresioneze pe această fată vreodată trebuie să învețe să scrie”, povestește profesorul. Au rămas după ore doar ei doi, au scris fiecare literă în parte și au citit. După o vreme, V. chiar i-a scris fetei scrisoarea, răspunsul nu a fost cel așteptat de el, dar faptul că a învățat să scrie și să citească l-a ajutat să-și continue studiile. Acum V. este la liceu.

Ionuț Pirneci este profesor de istorie în sudul țării, în comuna Sohatu, din 2016, iar anul acesta a preluat a doua lui generație de elevi de clasa a V-a ca diriginte. Îi place foarte mult să interacționeze cu copiii și spune că și-a dat seama că vrea să devină profesor în anul al II-lea de facultate. S-a înscris la examenul de titularizare, a luat al doilea punctaj din județ și ar fi putut să predea în școli de la oraș, însă a decis să meargă la Sohatu, cu ajutorul Asociației Teach for Romania – un ONG care susține cadrele didactice care aleg să predea în zone defavorizate. În 2018 a terminat programul, dar a decis să mai rămână o vreme în școală.

„Pentru mine istoria nu este despre fapte, date, ci despre ce extragi de acolo ca să te ajute în viață”, povestește Ionuț. Asta încearcă să le explice și elevilor săi, astfel că o oră de istorie în Sohatu nu e despre ani și evenimente. Profesorul planifică dezbateri, jocuri de rol, inventează povești, îi pune pe copii să analizeze comori arheologice (monezi, hărți, scrisori, documente, testamente), îi provoacă să înființeze partide politice (cu nume și obiective politice) și să găsească soluții la tot felul de probleme. „Am luat de la arhivele naționale o scrisoare de dragoste despre Gheorghe, care era din Călărași, și Ana, care era din Alba Iulia. Părinții Anei nu erau de acord ca ei să se căsătorească pentru că el era român și ei erau de origine austro-ungară – asta se întâmpla la începutul Primului Război Mondial. El luptă pentru România, dar dezertează la un moment dat pentru că află că familia ei urmează să se mute în altă țară. O răpește pe Ana, o aduce în România, iar la finalul războiului cei doi participă la hora de la 1 decembrie de la Alba Iulia. Astfel, elevii contextualizează faptul că la început România era mică, iar apoi, în anul 1918, România devine mai mare”, spune Ionuț. Pentru a vorbi despre al Doilea Război Mondial a folosit tot o scrisoare, în care era prezentată povestea unui neamț îndrăgostit de o tânără cu origini evreiești. Spune că folosind dramele oamenilor îi face pe elevi să înțeleagă de ce nu ar trebui să mă existe războaie.

Sohatu este o comună din județul Călărași și se află la doar 45 de kilometri de capitala României. Cu toate acestea, mulți elevi abandonează școala la final de clasa a VIII-a sau chiar în timpul gimnaziului, pentru că își întemeiază o familie sau își găsesc de muncă. Ionuț povestește că în prima lună de școală a fost la un pas de a-și da demisia: „Elevii erau analfabeți, părinții nu te ajutau, la început nu am avut o relație bună cu colegii de cancelarie, iar drumul este foarte lung. Nu există transport în comun și mergem în fiecare zi două ore, dus-întors. Consideram că nu sunt un profesor bun”. A rămas la școală după o discuție sinceră cu elevii cărora le era diriginte, când el le-a spus lor ce nu-i place la comunitate, iar ei l-au făcut să înțeleagă că se întâmplă și multe lucruri minunate acolo.

Pe lângă orele de istorie, a încercat să găsească soluții pentru problemele pe care le întâlnea. Își amintește și acum prima oră de istorie din 2016, când a venit cu laptopul și videoproiectorul de acasă pentru a ține lecția, dar când a ajuns în sala de clasă, a realizat că nu exista o priză. Între timp, baza materială a școlii a fost dotată corespunzător, ba chiar au fost renovate și două săli de clasă cu sprijinul celor de la Teach for Romania. A încercat să-i facă pe părinți să creadă în propriii copii și să le ceară lor prima dată ajutorul. Astfel, de fiecare dată când un părinte îl roagă să-l ajute cu completarea unei cereri, Ionuț îl cheamă pe unul dintre copii să scrie. Se străduiește să-i motiveze pe copii în permanență și să-i facă să înțeleagă importanța școlii.

Ionuț mai rămâne la Sohatu măcar trei ani, până când elevii săi vor termina gimnaziul, însă până atunci lucrează la un proiect prin care să creeze materiale digitale conforme cu programa școlară de istorie. Are în plan o serie de lecții interactive, prin care elevi povestesc altor elevi evenimente, dar și o platformă online, unde să încarce planuri de lecție și alte materiale utilizate la oră, pentru că își dorește ca și alți profesori să predea istoria cu dezbateri, analiză de „comori” și scrisori de dragoste.

Miros de balmoș pe Valea Bârgăului

Urcăm pe ulițe de munte, în Bistrița-Năsăud, și povestim de astă dată despre turismul gastronomic. Pe traseu ne ospătăm fie cu balmoș făcut la foc de lemne pe o câmpie în care singurii vecini sunt stânele aflate la kilometri depărtare, fie cu sarmale cu păsat la un punct gastronomic local, un fel de restaurant de la sat, unde toate preparatele sunt făcute în familie, cu produse locale.

Stâna Tradițională, Piatra Fântânele

Aproape de granița județelor Bistrița-Năsăud și Suceava, în satul Piatra Fântânele, și-a făcut loc, printre văi și dealuri pitorești, o stână de oi. Lângă parcelele de fân și ferma de animale, proprietarii au amenajat un foișor în aer liber, unde oaspeții pot savura preparate de la fermă: la aperitiv, un platou tradițional cu urdă, caș, slăninuță de porc, ceapă verde și alte legume de sezon, alături de cârnați și preparate din carne. Pe muzică din folclor se gătește și mielul la ceaun împreună cu mămăliga cu brânză, care ajunge în farfurii sub denumirea de balmoș. Toate se fac lent, la foc din lemn de fag, pe o plită uriașă din foișor. După masa bogată, poți face un pic de mișcare până la stâna din vale care aprovizionează tot ce găsești pe masă. Te-mprietenești cu câțiva câini care, conform zicalei, „latră, da’ nu mușcă” și intri în grajduri, unde te vei topi după miei și iezi, capre curioase, ponei, văcuțe, viței și măgăruși fotogenici.

La Elena din Deal, Tiha Bârgăului

Urmând drumul european din nord printre munți, ajungi pe Valea Bârgăului, în satul Tiha Bârgăului. De câteva săptămâni aici a fost inaugurat primul punct gastronomic local din comună. Te abați apoi de la șoseaua principală, către deal, unde Elena Rus și-a deschis bucătăria pentru orice pofticios de preparate bistrițene. Are și stupi, o fermă și o pepinieră, astfel că majoritatea mâncării e făcută din producție proprie, la foc blând și cu metode pe cât posibil tradiționale. Elena din Deal (foto jos) gătește singură, știe să pregătească atât mâncăruri sofisticate, cât și tradiționale: plăcinte cu cartofi și ceapă, ciolan în sos alb, sarmale cu păsat, papricaș de ciuperci, tocană de cartofi, pastă de jumeri și pastramă de mangaliță. Când vine vorba de desert, Elena are un as în mânecă: clătitele cu brânză în lapte de pasăre. Dacă planifici o vacanță în zonă sau ești în trecere, poți face o programare în avans la Elena din Deal, discuți meniul și eventualele alergii sau alte preferințe. Măiestria culinară are origini în familia gospodinei: bunica sa a fost bucătăreasă la nunți, la care se adaugă și moștenirea unor rețete foarte vechi din zona Bârgăului.

•

text de Nicoleta Felea
fotografii de Ionuț Teoderașcu
rubrică realizată în colaborare cu
Zig Zag prin România

Pandișpan cu vișine

Pandișpanul cu vișine super pufos făcut de mama în copilărie, cu rapiditatea și dibăcia ei surprinzătoare, a rămas unul dintre deserturile mele preferate și acum. Este foarte ușor de făcut și poți folosi fructe de pădure sau felii de piersică în locul vișinelor, poți adăuga aromele tale preferate, este o rețetă versatilă și tare gustoasă — găsești aici rețeta video.

Iată de ce ingrediente ai nevoie:

  • 7 ouă (albușurile separate de gălbenușuri)
  • 7 linguri de apă
  • 5 linguri de ulei
  • 7 linguri de zahăr pentru albușuri și 3 linguri de zahăr pentru gălbenușuri
  • 1 linguriță praf de copt
  • 1 linguriță extract de vanilie
  • 1 linguriță oțet (eu am folosit de curând unul de trandafiri, dar poți folosi orice fel de oțet)
  • 10-13 linguri de făină
  • 300 g vișine fără sâmburi (poți folosi orice alte fructe de pădure, zmeură, mure, felii de piersică, caisă sau prune)
  • 1 lingură fulgi de migdale

Mod de preparare:

Preîncălzește cuptorul la 180°C . Bate albușurile cu mixerul la viteză mare cu un praf de sare până ce devin ușor tari. Adaugă treptat zahărul peste albușuri și bate în continuare până ce vei avea niște albușuri lucioase, va dura în jur de 10 minute.

Separat bate gălbenușurile cu cele 3 linguri de zahăr până ce devin spumoase și deschise la culoare. Adaugă gălbenușurile peste albușuri și încorporează ușor folosind o spatulă, cu mișcări de sus în jos. Începe să adaugi apa, lingură cu lingură și încorporează ușor cu spatula după fiecare lingură, procedează la fel cu uleiul. Începe și adaugă treptat făina și încorporează după fiecare lingură de făină.

Stinge praful de copt cu oțet, adaugă-l în compoziție, pune esența de vanilie și, dacă mai vrei, și alte mirodenii. Tapetează o tavă de copt cu unt și făină. Eu am folosit o tavă cu dimensiunile de 22 și 32 cm. Pune compoziția în tavă, adaugă fructele și presară fulgii de migdale deasupra și pune la cuptor pentru aproximativ 30 de minute sau până ce devine auriu și trece testul cu scobitoarea. Nu îți face griji dacă vișinele se vor scufunda, este normal, aluatul fiind foarte aerat. Dacă vrei să ai vișine și deasupra, poți adăuga extra vișine și după ce pandișpanul a stat în cuptor pentru 5 minute.

•

text și fotografii de Adina Chitu

Adina Chitu sau Pancake Planet, așa cum este cunoscută în mediul online, este food stylist, fotograf de mâncare, freelancer PR și om pasionat de prăjituri. „Totul a pornit cu o clătită americană și de acolo am început să cred că știu și pot să gătesc, învăț zilnic câte ceva nou despre bucătărie și cred cu tărie în puterea gustului, a gustului bun și a bunului gust”, spune Adina.

Dobrogea orientală

Am copilărit într-un sat din Dobrogea. Nici prea mare, nici prea mic. Satul e centrul meu de echilibru. Primele amintiri de acolo le am, cum spune bunică-mea: „Aici ai deschis ochii”. M-am mutat la oraș la cinci ani și jumătate, dar sfârșitul de săptămână mă găsea tot sub bolta de vie din fața casei construită de străbunica mea.

Dobrogea este o regiune multietnică, aici fiind șaptesprezece etnii. Inițial satul meu a fost pământul unui turc, dar după ce statul i-a luat teritoriul, au început să vină familii din zona Argeșului și Vâlcei. Așa s-a întâmplat și cu stră-străbunicii mei. Bunicul Toma, tatăl străbunicului meu, a fost argat la boier, dar statul i-a dat pământ în sat și s-a mutat cu familia.

Cam de pe la casa noastră începe cartierul turcesc. Am crescut în miros de mâncare orientală, la granița dintre chemarea la rugăciune și slujbele creștine. Vecinii de peste drum sunt o familie turco-tătară, iar în casa aceea stau mai multe generații. Mater familias, Nene, singura reprezentantă a primei generații, a murit acum câțiva ani, dar amintirile mele cu ea sunt încă vii.

Îmi aduc aminte cum stăteam pe băncuța de lemn din fața porții lor și mâncam mieji de semințe prăjite în casă. Nepoata lui Nene avea responsabilitatea să spargă coaja neagră și să îmi ofere miezul crocant la exterior și moale la interior. Când veneau Ramadanul și Bairamul era sărbătoare pentru papilele mele gustative. Vecinele pregăteau, sub atenta supraveghere a lui Nene, tăvi întregi de baclavale, minuni, șuberec, sarailii și toate deserturile orientale despre care am citit în cărțile lui Elif Shafak. Crescând, nu am reușit să găsesc în altă parte produse mai bune decât cele făcute de Nene și nurorile ei.

Casa lor era specifică turcilor. În camera de la stradă aveau pernuțe pe jos și acolo se așezau femeile să-și tragă sufletul și să bea o cafea completată de o țigară. Nene fuma mult, mirosul ei fiind un vals de tutun, cafea și arome orientale. Se comportau cu mine cum s-ar fi comportat cu nepoata lor. Mie îmi vorbeau în română, dar înțelegeam și turcă, și tătară. Vorbeau un amestec de aceste două limbi. Le era drag de mine și eu mă simțeam la ei – acasă. Mă răsfățau cu semințe și bunătăți făcute în casă, la cuptoarele acelea turcești rotunde.

De când am intrat la școală și, mai ales, de când a murit Nene atmosfera s-a schimbat. Ea era nucleul familiei mari de peste drum. Mirosurile orientale au început să dispară, casa a fost modernizată, iar spiritul turcesc a rămas doar în amintirea copilăriei mele.

Părinții mei s-au cunoscut la o nuntă. Tata a invitat-o pe mama la dans și, spune mama, a stat toată noaptea cu ochii numai pe ea. Prima lor poză e tot de atunci — mama are părul lung, prins într-o legătură care se odihnește pe un umăr, iar tata un zâmbet larg, ce se ascunde sub mustața neagră.

Multe dintre următoarele lor întâlniri au fost la balurile din sate. Mama era adesea însoțită de fratele ei mai mare, pe care tata l-a câștigat de partea lui imediat. Pe ai mei mi-i amintesc doar dansând la petreceri. Imediat ce începea muzica la un chef, ei doi se înțelegeau din priviri și nu reușeai să-i mai prinzi pe scaune decât după multe, multe bătute, hore și valsuri mai târziu. La un an după primul lor dans, părinții mei s-au căsătorit. De 26 de ani, mama are niște versuri favorite:

A cui ești, Mărie dragă?
A lui cu mustața neagră!

Floarea Calotă, cântăreața care a scos melodia Constantine, Constantine, cea care îi e dragă mamei și care poartă numele lui tata, s-a născut în Beuca, un sătuc din Teleorman. A iubit atât de mult muzica, încât atunci când era mică se urca pe masă și le cerea alor ei s-o asculte cântând. Melodiile și le-a adunat de la țăranii și lăutarii din satul copilăriei, cel cu „miresme de busuioc și pâine caldă”.


Dacă ai și tu un Constantin în grupul de familie/prieteni, dar și dacă nu, poți să ascultați melodia cântată de Floarea Calotă aici.


Sătene, după cum știi, am pornit la drum din inițiativă proprie și din nevoia de a povesti despre satul românesc. Pe lângă scris și fotografiat, ne preocupăm de construirea unei comunități active care să (po)vestească despre viața satului. Scopul nostru este să aducem mai aproape nepoții de bunici, copiii de părinți, săteanul de sătean.

Echipa „De la sat” vrea să fie poștașul dorurilor tale și să scurteze drumul dintre tine și cei care îți sunt dragi prin intermediul cărților poștale personalizate. Pentru că și satul nostru virtual are nevoie de resurse financiare pentru a continua să se dezvolte, cărțile poștale personalizate vor fi livrate în schimbul unei donații către echipa „De la sat”. Suma donată va fi folosită pentru întreținerea locuinței www.delasat.ro și pentru plata facturilor care sosesc la adresa noastră (mailchimp, întreținere și dezvoltare website, marketing etc.)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *