Martie 2021

Feminism rural

Începeam repetițiile cu vreo două, chiar trei săptămâni înainte. Primeam fiecare câte-o foiță cu versurile dedicate mamei și le repetam până le învățam. Mama știa deja poezia, ea mă ajuta s-o „recit cu intonație” prin bucătărie, însă în ziua serbării toți din clasă făceam să pară că este o surpriză. Veneam îmbrăcați cât mai frumos — cămașă albă cu papion sau cravată și pantaloni negri pentru băieți și rochițe deschise la culoare și bentițe cu floricele pentru fete. Clasa era deja decorată cu flori, desene și opt-uri cât mai mari care să anunțe sărbătoarea. Fiecare își lua locul în grup și se dădea tonul pentru primul cântec.

Când îmi venea rândul să spun poezia, o căutam cu privirea pe mama. Obrajii mi se înroșeau, glasul era și mai greu de controlat și ultimul vers îl spuneam mai mult cu vocea tremurândă. Deși era persoana pe care o știam cel mai bine, acolo, în văzul tuturor, sub privirea mamei mă emoționam, iar ea începea să plângă. Povestioara se repeta de 35 de ori, câți eram în clasă.

Ilustrație de Sorina Șerban

Cel de-al patrulea număr al newsletterului l-am conturat cu gândul la mama, la bunica, la femeia din sat. Andreea a scris, pe rubrica „Lada cu amintiri”, despre cel de-al doilea „botez” al bunicii Albina, iar Larisa revine cu o altă poveste pe rubrica „Plecat din sat”, de data aceasta despre mama-soacră. Oaspetele nostru, Răzvan Luțac, descrie lumea satului de altădată, din curtea bunicii și din afara acesteia, și ne face poftă de gogoși. Și că tot veni vorba de mâncare, Gabriela Cazacu ne oferă în dar rețeta de tomocei, așa cum se mai face și astăzi în unele sate din județul Galați. Florentina a povestit despre Otilia, o educatoare din Letea, discriminată pe vremea când era copil doar pentru că era de la sat. Newsletterul se deschide cu povestea Victoriței Borodi, prima femeie care meșterește clopuri în Maramureșul istoric. Printre povești despre femei am strecurat și o călătorie în satul în care a erupt ultimul vulcan din România, acum 30.000 de ani. Ghidul nostru este Nicoleta. Și înainte de a da play duetului Laurei Lavric și al Mioarei Velicu, despre care a scris Andreea, te anunțăm că la noi în sat este loc de și mai multe istorioare, tocmai de aceea am creat rubrica „de la cititori”. Primul text pe care l-am primit a fost cel al Elisabetei Stanica, în care a povestit despre o pățanie cu vaca bunicii.


(Po)veștile culese pentru al patrulea număr:


Satul în obiectiv: Clopul, mândria bărbaților din Maramureș, meșterit de o femeie

Plecat din sat: Mamă printre străini

Lada cu amintiri: Mamaia Albina

Odaia cu oaspeți: Fanke, text de Răzvan Luțac

Jurnal de școală: „Am fost un copil de la țară și am fost discriminată pentru asta”

Turismul de pe uliță: Racoș – Smaralde, lavă și bazalte

La masă!: Tomocei ca la bunici, text de Gabriela Cazacu

De la cititori: Vecina, vaca și veceul

Tezaur folcloric în reluare: Jocul ițelor

Clopul, mândria bărbaților din Maramureș, meșterit de o femeie

Ioan a fost toată viața un român mândru și muncitor, a ținut o gospodărie întreagă cu nevasta sa, cu fata și cu feciorul. E cunoscut în toată zona Maramureșului și poate și pe alte plaiuri, datorită meseriei lui, care-l aduce zi de zi în atelier. Și azi buricele degetelor o iau înainte și modelează forma clopului din paie de grâu de primăvară, nu i se aude respirația și, dacă n-ar fi zgomotul motorașului de la mașina de cusut, ai spune că nu-i nimeni în atelier.

Relația dintre el și firele de paie e sfântă, se cunosc unii pe alții de mai bine de 40 de ani. Începe cu fundul clopului, coboară rând cu rând și construiește titia și-apoi, într-o clipită, apare și pana clopului. Mașina la care coase o are de la tatăl lui, dar a modificat-o. Pe când era în Cehoslovacia cu treabă, a văzut într-un magazin un motor și s-a gândit cum ar fi să-l atașeze mașinii manuale de acasă. „Aș face mai multe clopuri așa” și-a zis atunci, doar că era duminică după-masă, iar magazinul era închis. Deși era vremea întoarcerii în țară, a stat până luni, și-a dat banii pe motor, neștiind sigur dacă se potrivește sau nu mașinii, și, iată, acum le poate termina tuturor clopurile, chiar înainte de Paște.

I-ar prinde bine un ajutor, doar că fetei lui nu-i prea place la mașina de cusut și nici mașinii, se pare, căci de fiecare dată când Victorița pune mâna pe unealtă, ba se rupe un ac, ba apare câte ceva de reparat. Iar băiatul e prea mic. Ce nu știe Ioan, însă, este că Victorița are deja prea multe pe cap, treabă la animale, treabă-n bucătărie cu muma și „asta mi-ar mai lipsi, să-i arăt că știu să fac și clopuri”. Nu poate să-i spună nu, așa că se pune, așa cum zice tatăl ei, la mașină și începe să facă clopul. Când Ioan se întoarce cu spatele sau pleacă afară, Victorița rupe acul și scapă de treabă. Totul se oprește, bărbatul stă o zi întreagă și repară, în timp ce își tot promite că n-o s-o mai lase pe fată la mașină. Și-n vâlvătaia asta trec anii, se așază unul peste altul ca firele de paie pe clop, până când acesta ajunge la cel din urmă nod.

Ultimul fir din clopul lui Ioan a fost înnodat acum 12 ani, când Victorița a rămas fără tată. N-a apucat să-i spună că știe să coase și că, de fapt, în toți anii ăștia i-a stricat mașina intenționat ca să scape de treabă.

„După moartea dânsului, n-aș putea să fac altceva, mă pun la mașină și îmi amintesc de tata”

Și-a jelit tatăl și mereu s-a gândit cum să facă să-i ducă tradiția mai departe. Fratele ei știa mai multe decât ea, el era cel care pe la 10 ani a mers la un concurs de clopuri la Muzeul ASTRA din Sibiu, însă a plecat în străinătate la studii. Copiii femeii, tot o fată și un băiat, creșteau mari și tare i-ar fi plăcut să le arate și lor ce făcea bunicul. S-ar fi apucat să facă clopuri, doar a văzut atâția ani la tatăl ei, însă mașina era stricată, n-a mai fost curățată de ani întregi. Să cumpere alta nu avea cum, fiindcă sunt rare, nu s-au mai fabricat unele la fel de la Primul Război Mondial încoace, și pe unde mai există se dau la licitație cu sume mult prea mari. „Mamă, ți-o repar eu!”, i-a spus Adi, băiatul ei, într-o seară. Pasiunea pentru mașini chiar l-a împins să se înscrie la Politehnică la Cluj-Napoca. Victorița avea încredere în fiul ei, dar asta era prea mult. „Adi, e păcat s-o stricăm de tot, dar dacă tu crezi că o poți face, atunci ai acordul meu”, i-a spus înainte de culcare. Adi a desfăcut mașina piesă cu piesă, le-a lăsat la degresat în apă cu detergent de vase și apoi a încercat să le monteze la loc. A doua zi dimineață, Victorița a găsit un bilet pe masă care spunea: „mașina ți-e în stare de funcționare!”. Nu i-a venit să creadă, așa că s-a așezat pe scaun, a luat firele făcute din lemn de plop și a început să coasă. Atunci a făcut primul ei clop și tot de-atunci a devenit prima femeie meșter din zona Maramureșului istoric care face clopuri.

„Adu-mi clopul să mă-mbrac”

Atelierul Victoriței este mai modern, deși uneltele sunt precum cele folosite de tatăl ei acum 50 de ani. Pentru un clop are nevoie de o împletitură din lemn de plop, fiindcă paiele din grâul de primăvară, pe care le folosea tatăl ei, nu prea se mai găsesc. „Din lemnul de plop se obțin fâșii de 70-80 de cm și se împletesc în trei. Împletitura se albește, fiindcă se spune că așa cum este cămeșa, albă-albă, așa trebuie să fie și clopul și apoi se lasă la uscat în loc umed, nu la soare. Se trece împletitura prin mașina de călcat ca să fie mai ușor de manipulat și apoi se începe clopul”, povestește Victorița. A învățat toate modelele și știe, la fel ca orice maramureșan, că omul se cunoaște după clop. Unii, cum sunt cei din Valea Cosăului, au clopuri cu cipce (panglică) și șinoare (șnur), alții cu mărgele — la unii diferă culorile, la alții forma sau tipul de împletitură.

Împletitura din lemn de plop se calcă la o mașină specială.

„Înainte nu se ieșea în lume fără clop, ultima piesă vestimentară era clopul. Bărbatul îi spunea femeii «adu-mi clopul să mă-mbrac», atât de important era, nu se «punea» pe cap, cu el te îmbrăcai”, zice Victorița. În zilele noastre bărbații mai poartă clopuri doar în zi de sărbătoare, nu și în zi de lucru, iar cererea nu mai este cum era odată. Cu toate acestea, Victorița face clopuri des, căci vrea să ajungă să le lucreze perfect, așa cum făcea tatăl ei. A păstrat un astfel de clop în casă, are peste 25 de ani, nu a fost purtat niciodată și împletitura este măruntă, are 4 milimetri și e făcută din 7 fire de grâu de primăvară. „Pe acesta îl păstrez pentru când s-o însura Adi”, povestește Victorița, în timp ce rotește ușor obiectul care-i amintește de tatăl ei. Când băiatul ei va face și el primul clop, obiceiul o să se afle la a patra generație.

După ce se meșterește fundul clopului, se trece la titie și, la final, se modelează pana clopului. Aici Victorița face trecerea de la titie spre pana clopului.

Clopul făcut de Ioan, vechi de peste 25 de ani, realizat din împletitură măruntă.

•

text și fotografii de Ionuț Teoderașcu

Aproape fiecare om pe care îl știm are cel puțin o rudă, un prieten sau o cunoștință care a plecat din țară. Chiar și noi, toți cei 6 membri ai echipei De la sat, avem părinți, frați, bunici, unchi, mătuși, verișori împrăștiați prin mai multe state, de pe mai multe continente. Au plecat în căutarea a ceea ce le lipsea acasă – bani, acces la educație de calitate, un loc de muncă, speranță – și au promis c-o să stea doar un pic. Pentru majoritatea, lunile au devenit ani, iar greutatea anilor îi face adesea să simtă că trăiesc vieți duble, dar că nu mai sunt întregi în niciuna. Am decis să-i întrebăm pe ai noștri cum a fost să plece din sat într-o altă țară, ce i-a speriat cel mai tare și ce i-a făcut să meargă mai departe. Dar, cel mai important, am vrut să ne spună cum cred că ar fi arătat viața lor și a noastră dacă stăteau acasă… Continuăm seria tot cu o poveste din familia Larisei – povestea mamei Zînica.

Mamă printre străini

Era iarnă, aproape de Crăciun. Tăiaseră porcul, afumaseră carnea, așteptau sărbătorile. De când era mamă, avea somnul tare sensibil – „la orice zgomot, cât de mic, eu mă trezeam. Și nu mă odihneam cum trebuie, nu era deloc plăcut cu așa un auz…”. În noaptea aceea dormea, ca de obicei, cu fata și băiatul cel mic, și, ca în fiecare seară, și-a întrerupt somnul. Noaptea albă de decembrie n-avea cum să aducă așa lumină în ferestre, iar zgomotele puternice sigur nu erau de la Moș Crăciun. Și-a dat seama rapid că toate acele semnale erau, de fapt, acoperișul trosnind în flăcări puternice. A scos copiii și soțul din casă și au început să dea la o parte tot ce ar fi putut amplifica focul. În noaptea aceea, auzul sensibil atât de blamat în trecut i-a salvat viața și familia.

Poveștile cu zâne bune au fost dintotdeauna pline de provocări, dar și cu final fericit, iar povestea Zînicii a avut același parcurs. Zînica este soacra mea și eu o văd ca pe o războinică neînfricată. Focul dinainte de Crăciunul anului 2003 i-a schimbat viața complet. S-a mutat cu cei patru copii la mama ei acasă și a făcut tot posibilul să repare ceea ce vâlvătaia stricase. Oamenii satului au strâns bani, au donat materiale de construcție, băieții, deja la liceu, mergeau zilnic după ore să ajute la reconstrucția casei, însă delăsarea soțului și problemele lui cu alcoolul au făcut-o să se gândească mai mult la viitorul copiilor. „Cineva a venit la noi cu 100 de euro și dulciuri pentru copii. I-am dat banii lui Andrei (n. red. băiatul ei cel mare) și a plecat în Italia, la sora mea Nana. Tatăl lor cheltuia toți banii primiți donații, a vândut scândura și materialele primite pe băutură, lăsa băieții să muncească singuri și el pleca prin sat cu treabă. Când am văzut că nu e rost de făcut ceva cu el, am zis că nu mai trag deloc. Pentru mine se terminase!”, povestește Zînica. Doi ani mai târziu a lăsat trei dintre copii cu Mămăica, bunica maternă, și cu o soră de-a ei, și a luat drumul Italiei. La început, pentru doar trei luni, să se pună pe picioare.

Copiii Zînicăi

A plecat toamna, își amintește perfect ziua de 17 noiembrie 2005 – „era într-o joi, Sabina învăța după-amiază, iar eu am plecat pe la prânz. Eram bucuroasă că plec, mă gândeam să am bani cu ce să îi cresc, să îi îmbrac, să îi țin în școală. Pentru nimic în lume nu voiam să renunțe la școală!”, povestește mama soacră. Își amintește de căldura și mirosul casei și suspină – „Iulian avea 15 ani, Gheorghiță 16 și Sabina 8. Am plecat cu ajutorul Nanei, că era acolo din ’98. Ea a plătit biletul, la ea am stat până mi-am găsit de muncă și tot ea m-a ajutat de fiecare dată când rămâneam fără muncă. La început m-am dus pe vreo trei luni, să strâng câțiva bani, dar mi-am găsit de muncă abia după două luni, începusem să trimit bani și pachete și Mămăica mi-a zis să nu mă întorc, așa că am mai rămas un timp”.

Cel mai greu i-a fost să învețe limba, la primul loc de muncă se simțea ca într-o închisoare – „înlocuiam o fată care plecase acasă pentru două luni și stăteam cu o bătrână care avea probleme psihice, mă simțeam la propriu ca la pușcărie, că avea și gratii la geamuri. Nu știam cum se zice nici la «prosop», nu înțelegeam mai nimic din ce spunea, stăteam cu dicționarul în mână și vorbeam din dicționar. Atunci am zis că mă duc pe jos acasă și acolo nu mai stau, dar îmi aminteam mereu de ce am plecat în Italia: să fac casă și să țin copiii în școală”.

„Nu le-am dus grija, cât le-am dus dorul”

Zînica și-a pus toată nădejdea în Dumnezeu și crede că El a făcut în așa fel încât copiii să fie cuminți, ca ea să poată rămâne cât mai mult timp la muncă în Italia. „Ei nu umblau pe la discotecă sau pe drumuri ca cei de vârsta lor. Gheorghiță plecase la Școala de Maiștri Militari, la Pitești, iar Iulian și Sabina au rămas să învețe la Piatra Neamț, să aibă grijă de casă, când Mămăica a murit. Le-am cerut un singur lucru: să nu umble noaptea pe drumuri. Era frica mea cea mai mare, dar i-a ținut Dumnezeu cuminți. Eu nu le-am dus grija, cât le-am dus dorul. Vorbeam cu ei numai duminica. Sunam pe telefonul fix, de la un telefon public din Roma și îl căutam pe cel cu tariful mai mic. Dorul de ei mă mâna înapoi în România, dar voiam să fac casă și gândul ăsta mă întărea”, povestește mama soacră.

În cei 16 ani de când muncește în Italia a reușit să își împlinească cele două mari visuri: și-a ținut copiii în școală și a construit o casă de la zero, cu încredere în băiatul rămas acasă, departe de un soț pentru care binele familiei nu a mai reprezentat o prioritate. În tot acest timp și-a ajutat copiii cu tot ce a putut, a însurat doi băieți, iar de 10 ani încoace, a făcut loc pe rând în inima ei pentru încă șapte membri – nepoții.

Nepoții Zînicăi

Am îndemnat-o să își imagineze cum ar fi fost dacă în toamna anului 2005 ar fi ales să rămână lângă copii, să nu plece. „Dacă rămâneam acasă? Copiii probabil munceau prin sat, școală nu făceau deloc, poate nici n-aveam cu ce să îi îmbrac. Cred că aș fi trăit din pensia Mămăicii și din vândut lapte și brânză. Din toți anii ăștia tot ce regret e că am fost departe de ei, am lipsit uneori la momente importante din viața lor și a nepoților”. După ce și-a dus la bun sfârșit toate planurile, Zînica mai are un vis de împlinit: să dea cu praf magic timpul, ca să se poată bucura mult și bine de nepoți.

•

text și fotografii de Larisa Gherasim

Mamaia Albina

Străbunica locuia împreună cu mama ei, căreia îi spunea Bătrânica, și tocmai o născuse pe mamaia, Paraschiva. Pe când avea mamaia câteva luni, în satul ei au venit mai multe familii de bucovineni care s-au rugat de săteni să-i primească o vreme în casele lor. Străbunicul fusese trimis în război, de unde nu avea să se mai întoarcă niciodată, iar cele două femei rămase singure au decis că au loc pe lângă ele de altele două și-o fetiță pe nume Albina.

Lunile treceau, iar Paraschiva devenea un copil tot mai sfrijit. Strânsă în fașă arăta ca un boț de mămăligă uscat și nicio strădanie de-a mamei sale nu o ajuta să prindă putere și să crească. Pe atunci, în sat, lumea credea că dacă răul dă târcoale unui copil cât e în grija părinților, el ar trebui „vândut” simbolic altcuiva, ca moartea să-i piardă urma și nașterea de-a doua să-i dea o altă soartă. Într-o zi, când n-a mai văzut altă scăpare, străbunica a săpat o groapă asemenea unui tunel și i-a „vândut” copila mamei ei. Pe o parte a gropii a băgat-o străbunica pe mica Paraschiva, iar pe cealaltă a scos-o Bătrânica pe Albina. A botezat-o pe „noua ei fiică” după fetița celor două femei cu care și-au împărțit casa o vreme și pe care o îndrăgiseră.

Din ziua aceea, la mai puțin de un an, Paraschiva a continuat să existe doar în acte. În casa părintească nimeni n-a strigat-o vreodată așa. Nici ea nu s-a gândit niciodată să le spună oamenilor că o cheamă de fapt Paraschiva, nici măcar atunci când s-a căsătorit și s-a mutat în satul de lângă. În brațele ei firave de Albină neobosită și-au făcut culcuș trei copii, trei nurori și șase nepoți. Străbunica și Bătrânica au reușit să păcălească moartea pentru ea acum mai bine de 70 de ani, dar moartea a tot pândit-o pe mamaia de după colț. Pentru că nu mai avea cine s-o „vândă” ca să scape, mamaia a făcut ce-a știut mai bine: nu s-a temut niciodată.

•

text de Andreea Anton
ilustrații de Sorina Șerban

Fanke

Gogoșile sunt rotunde cât o viață la Valea Vișeului. Ne însoțesc din copilărie și până când murim. Nu e o exagerare, fiindcă în satul nostru strâns de dealuri și ascuns de brazi nu avem colivă de apoi, ci gogoașa pudrată.

Le zicem fanke pentru că vorbim o ucraineană de pădure, amprentată cu tot felul de alte cuvinte din română, maghiară, cehă, germană, în funcție de cum a variat harta pe lângă noi. Însă le iubim atât de mult încât le-am găsit și diminutiv. „Fanocike”. Gogoșele.

Gogoașa ți-o face bunica în zi de sărbătoare, cât să înlocuiască palacintocikele (clătitele) cu gem la găleată. Simți miros din vecini și apare Anna de după gard cu ditamai bolul plin, din care iese abur ca-n reclama la Jacobs Kronung de Crăciun. Nu facem reclamă la Jacobs, că nu se compară aburul de la gogoși cu cel de cafea. Scuze!

Gogoșile îți încălzesc seara de după săniușul la „Caplecikă”, capela lângă care sunt îngropați străbunii. Și, când se lasă seara, coborâșul e mai alert. Copiii se tem de „nepevne” și „zbihlenieta”, fantomele pe care nu trebuie nici să le auzi, darămite să le vezi.

Și sunt ierni grele la Valea Vișeului. Ar impresiona pe oricine, în afară de babka Luțac. Ea nu era deloc impresionată. Când nu eram acolo și sunam pe fixul cu 0262 în față s-o întrebăm câtă zăpadă s-a pus, că la meteo e cod între portocaliu și roșu, ea glumea — „S-a pus atâta zăpadă că umblă șoarecii-n genunchi să nu dea cu fruntea de cer!”

Mint. Nici pe dido Luțac nu-l impresiona. Doar că îi încărca agenda. Pe la 10 dimineață, când mă trezeam ca un domnișor, el mă aștepta deja tolănit în pat: „Am scos găinile, am dat la găini, am crăpat lemne, am adus lemnele în casă, am dat la vacă, am dat și zăpada. Gata pe azi!”. El nu se încălzea neapărat cu gogoși. Un păhărel de horincă era suficient.

Spre deosebire de bunica Luțac, cea care gogoșea tiptil, fără să știm — că mirosea pe toată ulița n-avea vreo relevanță, putea veni mirosul din orice curte — bunicul avea nevoie de ajutor la țuică.

La cazanul din Zaveșiva, zona din sat unde ajungi după ce treci podul peste Vișeu — de aici și numele — se arunca pe o canapea ce trecuse prin șmotru, ideală pentru dat indicații. Era un alchimist fascinat de grade, de mixul de fructe, de fiecare sticlă de Frutti Fresh umplută cu grade. Încă ceva demn de pus pe lista cu realizările zilei.

Ciocnirea anilor ‘90 cu 2000 nu a fost foarte fericită la Valea Vișeului. Iar gogoșile chiar erau motiv de sărbătoare. Copiii din familii sărace veneau la grădiniță cu două felii de pâine unse cu untură și presărate cu sare grunjoasă.

Iar dulciurile din magazin, deși ni se păreau o minune, erau o ciocolată cu gust de săpun și un suc mai mult acidulat decât dulce, cu un papagal pe etichetă, probabil un detartrant pentru sistemul nostru digestiv. Când venea cineva din Ucraina cu konfete, bomboanele lor de ciocolată, ceva gen Bucuria din Republica Moldova, sau arahide învelite-n cacao era rar. Iar prăjiturile se păstrau pentru nunți și Crăciun. Așa că rămâneam la gogoși.

De cele mai multe ori nu încăpeau într-o cratiță ori într-un bol de bucătărie. Așa că se spăla un lighean. Da, un lighean întreg ce se împărțea în stânga și-n dreapta, până pe fundul lui rămânea doar un strat alb de pudră.

Se făceau multe și pentru că nu puteai să te ascunzi. Nu doar de miros. Oricât de mici, urmele de zahăr rămâneau. În colț de gură, pe tricou, pe mânecă ori pe degete. Și n-aveai cum să nu le dai și celorlalți înainte de joacă.

Nu apucau să se învechească de cele mai multe ori. Când se întăreau, le înmuiam în lapte sau le umpleam cu gem. Cu laptele ăla plin de caimac, de nu crăpau mâțele ca la Creangă, te-ar fi zgâriat direct dacă nu le dădeai și lor într-o conservă.

Prin 2005, după ce plecasem deja din sat, m-am întors într-o vară și am găsit în curte un lighean acoperit cu un țol. M-am uitat stânga, dreapta, să nu mă vadă cineva, m-am asigurat că nu pândește nimeni, am luat o gură mare de aer și am băgat mâna pe sub bucata de material.

Era fasole.

Am băgat mâna adânc, e plăcut să înoți cu palma în fasole, încercați!, mi-am imaginat că frământ aluat și, ridicând cârpa albă de pe lighean, o să mă izbească un miros de acasă.

Seara, una dintre vecinele care m-a văzut peste gard mi-a adus gogoși.

•

text și fotografii de Răzvan Luțac

Răzvan Luțac a intrat în redacția Gazeta Sporturilor din 2009, ca reporter în departamentul Ligi inferioare, iar în 2011 a devenit reporter special. Face parte din echipa de investigații GSP/Libertatea care s-a ocupat de cazuri precum Gala Bute, Hexi Pharma, Colectiv și investigațiile medicale post-Colectiv, iar din 2018 semnează și în Libertatea. Răzvan a crescut în satul Valea Vișeului din județul Maramureș, unde a locuit până s-a mutat definitiv în București, acum 15 ani.

Pe vremea bunicilor noștri, copiii își doreau să poată face școală, dar mulți au trebuit să renunțe la învățat în favoarea muncii la câmp, căsătoriei, iar uneori chiar a copiilor. Astăzi, școala este una dintre cele mai importante instituții din sat, însă sunt foarte mulți copii care o părăsesc înainte să învețe să scrie și să citească. După ce am văzut statisticile care arată clar că la sat sunt tot mai mulți elevi care renunță la școală, m-am gândit să documentez povești ale unor copii care se află în risc de abandon școlar, dar care continuă să meargă la școală datorită implicării unor cadre didactice care fac mai mult decât să intre la clasă și să predea o lecție. Pentru că eu cred foarte mult că fiecare elev ținut în școală este cel puțin la fel de important ca o medie de zece.

„Am fost un copil de la țară și am fost discriminată pentru asta”

Otilia este educatoare în comuna C.A. Rosetti din mijlocul Deltei Dunării. S-a născut și a copilărit la Letea, la doar câțiva kilometri de școala în care predă acum și mereu a visat să se întoarcă acasă. „Am hotărât să vin aici pentru că am fost un copil de la țară și am fost discriminată pentru asta. Părinții mei au făcut sacrificii foarte mari pentru a mă ține în facultate”, povestește tânăra educatoare. A fost unul dintre puținii copii din sat care au avut curajul și susținerea de a merge mai departe.

La Letea, mulți adolescenți nici nu visează să meargă la liceu. Ar fi un efort mult prea mare pentru părinți. În prezent, pe „bucata aceasta de pământ” trăiesc haholi, români și lipoveni. „Încă se vorbește haholă și lipovenească. Înainte, oamenii trăiau din pescuit. Acum, însă, s-a dezvoltat zootehnia – oamenii primesc subvenții dacă cresc vaci – și unii au început să facă turism”, spune Otilia. Îi place liniștea de aici, dar îi lipsesc unele lucruri: „Cel mai mult îmi lipsește faptul că nu pot să-mi iau tot ceea ce-mi doresc și aici mă refer în special la mâncare. De obicei îl sun pe fratele meu, care stă în Tulcea, și-l rog să-mi aducă. Tot la el dau și comenzile online deoarece curierul nu vine la Letea”.

Pe când era în clasa a VI-a, familia a decis să o transfere pe Otilia și pe fratele ei cu doar câțiva ani mai mare la Sulina pentru a învăța carte. Acolo s-a confruntat cu discriminarea atât din partea cadrelor didactice, cât și din partea colegilor. „Nu am reușit niciodată să mă integrez sau să-mi creez relații de prietenie. Aveam două etichete: cea de tocilară și cea de țărancă de la Letea. Le spuneam profesorilor că nu am făcut unele lucruri la fosta școală și nu mă credeau”, își amintește tânăra. Acela a fost și anul în care au apărut câteva probleme de sănătate. Pentru că locuiau singuri, ea și fratele ei își făceau singuri de mâncare: „Am început să am probleme de sănătate. Au fost multe dificultăți pe care le-am avut pentru că nu au fost părinții lângă mine. Am mers la medici care-mi dădeau medicamente aiurea și din cauza aceasta am dezvoltat alte probleme de sănătate.” În ciuda a toate, a continuat să învețe.

La vârsta de 19 ani, s-a înscris la Psihologie, în Constanța. Nu era foarte sigură ce profesie i s-ar potrivi, dar în primul an ca studentă a avut ocazia să lucreze cu copiii. „La psihologia vârstelor am avut de făcut o temă în care trebuia să aplic niște chestionare unor copii. Atunci am venit acasă și am stat de vorbă cu copii de pregătitoare și de clasa I. Mi-a plăcut foarte mult să lucrez cu ei”, povestește Otilia. Atunci a fost prima dată când a cochetat cu ideea de a se întoarce la Letea pentru a lucra cu copiii de la ea de-acasă. După terminarea facultății, s-a înscris înTeach for Romania, dar și la un program de conversie profesională – pentru a deveni cadru didactic calificat.

Chiar înainte de pandemie, în ianuarie 2020, a decis că e cel mai potrivit moment pentru a-și îndeplini visul, așa că a început să caute posturi libere. Nu a găsit unul de învățător, așa cum era plănuit, dar a găsit unul de educatoare și nu a stat pe gânduri. Acum este „doamna” pentru copiii din comuna C.A. Rosetti. Cântă în fiecare zi cu ei, numără, citesc povești și îi învață că există și o altă lume, dincolo de bucata de pământ pe care trăiesc. „Îmi doresc foarte mult o clasă în care copiii să fie independenți. Îmi dau seama că nu ai cum să ajungi la cinci clase (n. red. în cazul claselor simultan) în același timp și îmi doresc să creez un spațiu în stil Montessori. Am fost într-o astfel de școală și am văzut că sala de literație era separată și era plină de materiale cu litere, cărți”, spune Otilia. Până atunci însă, se bucură că poate să iasă în natură cu copiii, unul dintre lucrurile care i-au lipsit în cei doi ani în care a fost învățătoare în București.

Racoș – Smaralde, lavă și bazalte

Se știe deja în tot satul că luna lui mărțișor e capricioasă, de până și Baba Dochia s-a primenit cu vreo nouă cojoace. Dar când timpul cald se va ivi, ai putea să te încumeți către Racoș, într-un colț al Transilvaniei, chiar pe defileul Oltului.

Racoș se află în Munții Perșani, în nord-estul județului Brașov. Sătucul este așezat paralel cu râul Olt și, în afară de vatră, acesta are și o moștenire a naturii. E un sat ușor uitat de lume sau poate doar bine ascuns, la care poți ajunge cu mașina sau cu trenul. Șoseaua principală, care se abate de la drumul Brașov-Sighișoara, șerpuiește printre casele scunde săsești, văruite în culori pastelate. Asfaltul se transformă în drum pietruit la ieșirea din satul Racoș către Complexul Geologic, un ansamblu ce cuprinde trei formațiuni geologice: vulcanul stins, Lacul de Smarald (Lacul Brazi) și Coloanele de Bazalt.

Situl e format din trei locuri care adună priviri curioase de toate vârstele. Și pe bună dreptate! Vulcanul stins (prima fotografie) pare desprins de pe Lună ori de pe planeta Roșie. Ici-colo cresc buruieni de tot felul care mai însuflețesc grămezile de zgură (cenușă întărită în urma erupției). Vulcanul are un diametru de aproximativ 400 de metri și de aici a fost exploatată zgură de-a lungul timpului, până la declararea ariei ca fiind protejată. Reziduurile vulcanului au fost folosite și la construirea unor clădiri din împrejurimi, precum Cetatea Rupea și Castelul din Racoș.

Traseul continuă către Lacul Brazi și se parcurge în aceeași liniște care domină teritoriul. Lacul de Smarald, pe numele său secund, dar cu mai multă priză la public, are o poziție ascunsă, însă îl dau de gol panourile informative din zonă. S-a format în fosta carieră Brazi, de unde se scotea bazalt, iar denumirea i se trage de la culoarea turcoaz pe care o are. După ce exploatările la carieră au încetat, căldarea gigant rămasă a permis strângerea apelor din ploi și zăpezi. Sunt călători care îndrăznesc chiar să se scalde în apele sale, care ating și 10 metri adâncime.

Lacul Brazi

În partea opusă lacului se ascund coloanele de bazalt (foto jos), o mână de formațiuni cu înălțimi de aproape 15 metri, care s-au format din lava răcită imediat după erupție. Spre deosebire de alți vulcani „faimoși”, cel de la Racoș scotea lava la suprafață prin scurgere, nu prin explozie.

Tot în Racoș, chiar în inima satului, există un alt loc care atrage călători — Castelul Sükösd-Bethlen (foto jos), o clădire cu parfum medieval, a cărei construcție a început în 1624, pe timpul familiei Sükösd. Clădirea este înconjurată de ziduri de piatră, cu bastioane în fiecare colț al castelului. A fost o locuință nobiliară, care a ajuns ulterior în posesia familiei Bethlen, printr-o adopție în lipsă de urmași de sânge. După două secole, castelul a intrat în proprietatea comunității din Racoș, folosit drept CAP în anii vechiului regim și chiar sediu al pompierilor. A fost supus multor modificări estetice de-a lungul timpului, dar rămâne un simbol important al satului.

Racoșul e un pont bun pentru o ieșire măcar la sfârșit de săptămână. Este o zonă excelentă de drumeții, mai ales că pot fi explorate și sate din județele vecine, aflate la doar câțiva kilometri depărtare.

•

text de Nicoleta Felea
fotografii de Andreea-Elena Acăprăriței de la Zig Zag prin România
rubrică realizată în colaborare cu
Zig Zag prin România

Tomocei ca la bunici

- Bună ziua! Eu sunt Gabriela Cazacu, sunt din Chiraftei, județul Galați.
- Da’ de-a cui ești, din Chiraftei?
- Sunt nepoata lu’ Emil Postașu’.
(Bunicul meu a fost poștaș în sat, dar eu îl știu de când era la pensie.)

Născută, crescută și școlită în Chiraftei, am plecat la liceu la oraș, în Galați, dar când se apropia sfârșitul de săptămână trăgeam acasă. Știam că mama pregătea tot felul de bunătăți „ca să aibă fata ce mânca, că are mult de învățat”. Aceeași replică am auzit-o și când am plecat la facultate la București, și când am mers cu Work & Travel în America, și când am studiat la master în Portugalia. Mama a avut grijă să mă alinte cu mâncare din merindele de acasă, cât mai naturale, cât mai proaspete. Tot de aici mi se trage și mie pasiunea pentru gătit, mi-a plăcut mult să stau prin bucătărie și să experimentez când nu erau părinții acasă.

Copilăria am petrecut-o cu fratele meu și cu doi dintre verișori. Ne întâlneam cel mai des la bunici, în vacanța de vară. Bunicii aveau doi măgăruși cu care mergeau la câmp, iar acasă, nepoții aveau grijă de găini, rațe, gâște, și căprițe. Seara, când se întorceau, pregăteau rapid o mămăligă mare, brânză proaspătă, roșii din grădină și ce se mai găsea prin dulap. Dar dacă era mămăligă, era și lapte de capră proaspăt muls, fiert în ceaunul de mămăligă. În zilele de sărbătoare, bunicul pregătea nepoților „frecăței” sau „tomocei”. În lapte de la căpriță, desigur. Seamănă la textură cu budinca de orez sau paste cu lapte, sunt foarte cremoase.

Este prima dată când încerc să recreez rețeta în bucătăria mea din Polonia, cu instrucțiuni de la bunica, cu lapte de la magazin, dar gustul și amintirile m-au dus direct în curtea de pe Valea Părului.

Îți las și ție rețeta pentru două porții sănătoase.

Iată de ce ingrediente ai nevoie:

  • o cană de făină
  • un praf de sare
  • 3 căni de lapte + 4 linguri
  • zahăr/miere/gem (opțional)

Mod de preparare:

Într-un castron măricel se pun făina și sarea și se amestecă bine. Se adaugă cele 4 linguri de lapte și se freacă cu degetele până se obțin niște solzișori. După ce se încorporează toată făina, se dau tomoceii/frecățeii printr-o sită ca să scăpăm de excesul de făină. Punem laptele la fiert, iar când dă în clocot, se pun tomoceii și se amestecă cu o lingură ca să nu se prindă. Se lasă la fiert 5-7 minute sau până când tomoceii sunt fierți. Se servesc cu zahăr deasupra, cu miere, cu gem sau simpli. Și cât mai fierbinți. Poftă bună!

•

text și fotografii de Gabriela Cazacu

Gabriela Cazacu locuiește în Polonia, este food blogger și mama Laylei. Pasiunea pentru gătit a avut-o de când era mică și se ocupa cu lucrurile mărunte în bucătărie: curăța cartofi, spăla legumele, punea pe foc și culegea pătrunjelul din grădină, obicei pe care nu-l îndrăgea, dar de care îi este tare dor acum. În ianuarie 2020 a creat pagina @gabriela.ble.food, unde publică rețete, fotografii și filmulețe de tipul #behindthescene.

Vecina, vaca și veceul

Era o altă zi toridă de vară din vacanța mare petrecută cu bunicii de la Vâlcea. Eu, posibil să fi avut 10 ani, poate mai puțin, dar destui încât să fiu lăsată să merg singură cu vaca la păscut. Cred că o chema Joița. Plictisită, am decis să dau ocol în jurul unor case din sat și să mă întorc repede acasă pe poarta din spatele curții.

Cu planul stabilit și dorința de a scăpa de treabă, nu mi-am dat seama că dacă merg cu vaca prin lanul de porumb al vecinei, animalul ar putea mânca doi-trei și ar culca totodată câțiva coceni la pământ.

Totul mergea conform planului, până în momentul în care strigătul vecinei de la drum mi-a tăiat toată bucuria momentului. Am ignorat și am mers mai departe cu vaca, de data asta alergând. Cu cât ajungeam mai repede acasă cu atât mai bine, mă gândeam eu.

Am intrat frumos pe poarta din spatele curții. Nu mai știu nici la momentul ăsta ce-am făcut cu Joița, dar m-am panicat când, printre scândurile gardului dintre curtea casei și grădină, am văzut aceeași vecină purtând o discuție cu mamaia. Am început să mă gândesc unde să fug, unde să m-ascund. Am ales veceul din fundul curții. Am stat mult și bine până când mamaie a început să se panicheze și ea la rândul ei, crezând că mă dusesem la râu și că, Doamne ferește, mă luase apa. Au început căutările, vedeam prin gaura cheii vecini, alți copii din sat, veri, pe unchiul meu și mamaie plimbându-se de la deal la vale în căutarea mea. Eu nu ziceam nimic pentru că nu eram gata să-mi asum responsabilitatea pentru porumbii mâncați de vacă.

Într-un final întrebarea „dar la veceu a căutat cineva?” a fost pusă și la scurt timp mi-a fost descoperită ascunzătoarea.

•

text și ilustrație de Elisabeta Stanica
ilustrație (cover) de Sorina Șerban

În satul mamei mele, distracțiile sunt orânduite în mare parte de femei. Când se pregătește o nuntă sau cumetrie, ograda se umple de femei care mișună dintr-o parte în alta cu tot felul de treburi. Două-trei învârt la sarmale și mânuiesc aperitive, unele fac prăjituri și ciorbă, iar altele se ocupă cu aranjatul casei. Tot ele dau tonul jocului, chiuie de răsună satul și încurajează oaspeții să cinstească un păhărel în sănătatea sărbătoriților. Chiar și-n lipsa curajoșilor de pe ringul de dans, ogrăzile se umplu de viață atunci când în mijlocul lor două perechi de bătrânele se învârt și bat din picioare pe ritmuri amețitoare. 

E o bucată de veșnicie în energia femeilor din satul bunicilor mei, din care eu aș vrea să pot fura măcar un strop. Nu cred că există un mod mai potrivit de a începe decât prin duetul Laurei Lavric și al Mioarei Velicu, difuzat în 1988, la Tezaur Folcloric

Laura Lavric s-a născut și a copilărit în satul Costișa din comuna Frătăuții Noi, Suceava, și a iubit muzica de mică, de când își petrecea zilele ascultând fanfara satului și, mai apoi, muzică la primul patefon din zonă. Interpreta Mioara Velicu crede că a început să cânte încă din burta mamei, de foame, fiind născută într-o familie cu opt copii, din satul Ireasca, comuna Gohor, Galați. Ambele spun că vocea au primit-o de la Dumnezeu, iar ele doar i-au făcut jocul cam așa:

Până-n seară de-aș juca,
De joc nu m-aș sătura
Joacă, bade, ițele
C-au venit copchilele.

Pentru voie bună și chef de petrecere în limita legală îți recomand și Jocul ițelor, al Laurei Lavric.


După primele trei luni de meșterit singurul newsletter din România dedicat zonei rurale, am încercat să ne cunoaștem mai bine sătenii. Din decembrie și până la final de februarie am adunat peste 3.500 de vizite pewww.delasat.ro.Satul nostru virtual are acum mai mult de 600 de abonați, iar pe rețelele de socializare ne-am strâns și mai mulți: peste 1.000 pe Facebook și aproape 2.000 pe Instagram. Îți mulțumim că dai vestea mai departe și că ne susții!

De curând s-a vorbit despre noi pe postul Roman TV, poți urmări aici. De asemenea, dacă ai ratat șezătorile virtuale din ultima lună, le găsești la noi pe Instagram — Emilia ne-a arătat casa ei din satul Coșoaia și ne-a gătit, Olga, care locuiește în Belgia, a povestit despre mărțișor prin intermediul ilustrațiilor, iar Victor Galușca ne-a scos la plimbare prin satul Roșietici din Republica Moldova, unde a găsit mii de negative în casa abandonată a lui Zaharia, un fotograf care a murit în 1993. Pregătim și alte șezători, așa că stai cu ochii pe Instagram. Următorul newsletter îl vei primi în apropierea Paștelui ortodox, pe 25 aprilie.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *