Privilegii

După ce acum câteva luni am scris despre mutarea mea în Scoția, am știut imediat că asta este povestea pe care trebuie și vreau s-o spun pe rubrica Plecat din sat. Așa că, cel puțin pentru o vreme, rubrica va deveni jurnalul meu de emigrant, unde voi spune tot ce cred că trebuie auzit. Azi vorbesc despre vinovăție.


E ora 2 noaptea și corpul plin de sudoare mi se trezește brusc, zgâlțâit de două mâini imaginare. E o altă noapte în care mă trezesc în beznă să-mi verific telefonul, să văd ce se întâmplă la Kyiv, dacă-i teafăr președintele, să aflu ultimele vești despre oamenii care au fugit din calea războiului. Îmi simt inima-n gât până se actualizează știrile și în fundalul minții îmi rulează vorbele și fețele oamenilor pe care le-am urmărit în tot felul de filmări și interviuri. 

Plecat din sat
Ilustrație de Sorina Șerban.

Trăiesc pe pilot automat de când a început războiul ăsta și, în zgomotul lui, caut tot poveștile. Adevărul e că m-am născut naivă și oricât aș încerca să înțeleg că și răul există pe lumea asta, îmi e clar că inima n-o s-o accepte niciodată. În timp ce oamenii din jurul meu se agață cu putere de realitate, încercând să înțeleagă contexte politice și să facă premoniții de tot felul, eu văd doar povești tragice și mă adâncesc în ele. 

Citesc, într-o postare, bilețelul unei fetițe ucrainene care își lasă porcușorul de guineea unei voluntare, pentru că nu-l poate lua mai departe. E plin cu instrucțiuni traduse într-o română stâlcită, dar duioșia dintre rânduri vorbește o limbă universală. Văd imagini cu mame care ajung la granița României aproape înghețate, ținându-și pruncii cu mâinile degerate, și-n cap le recompun viețile bucată cu bucată, ca să semene iar cu a mea. Îmi doresc să pot lua măcar o parte din durerea lor, s-o mototolesc și s-o îngrop în mine, ca s-o jelesc apoi pentru ele. 

Privesc o filmare din Odessa, unde câteva zeci de oameni încarcă saci cu nisip într-un camion, în timp ce un băiețaș bate la tobe It’s my life a lui Bon Jovi. În altă parte a Ucrainei, o femeie cântă pentru ultima dată la pianul ei alb, din mijlocul casei sale distruse.

E deja o lună de când armata rusă a atacat Ucraina, o lună de când adun chipuri și voci de oameni și le înșir pe un acatist imaginar. E prima dată de când m-am mutat din România când mi-am dorit sincer să n-o fi făcut. Acum ar fi fost atâtea mâini de încălzit, copii de legănat, mâncare de făcut, oameni de ajutat. 

Dar în casa mea călduță din capitala Scoției, eu îmi păstrez naivitatea, plâng durerile lumii și-mi trăiesc vinovăția. Aici, eu și colegul meu de muncă din Polonia avem privilegiul să plângem împreună la cameră și apoi să încercăm să punem pe picioare campanii pentru refugiați.

E ora 2 și, în bezna nopții, mă trezesc să-mi verific telefonul și să aflu vești. Ce privilegiu!