Stejărișu e un sat sibian îmbrățișat de colinele Transilvaniei, care se remarcă mai ales prin casele săsești colorate și clădirile din centrul satului: biserica evanghelică fortificată, școala și casa parohială.
Fosta școală germană nu mai primește elevi încă de la începutul anilor 2000, dar primește turiști în sălile de clasă, transformate în camere de oaspeți.
Vizavi se află fosta casă parohială, cea mai impunătoare casă din sat, care a aparținut preotului și, totodată, învățătorului satului. Aici vin astăzi oamenii să mănânce, la restaurantul casei de oaspeți Stejărișu 195, de care au grijă Diana și Sorin Schiau, originari din Agnita. Sorin ne-a fost ghid în șederea noastră la Ștejărișu, unde am vizitat Biserica Evanghelică Fortificată și turnul acesteia.
Biserica mai are doar trei enoriași și se țin foarte rar slujbe. Preoteasa vine la 3-4 săptămâni și mai aduce enoriași din alte sate, fiindcă este un singur preot pe o arie destul de largă. Ca să nu încălzească biserica pe timpul iernii, fiindcă este foarte costisitor, în fosta casă parohială a fost amenajată o cameră în acest scop.
Clădirea bisericii are o cromatică vie și pare un loc în care timpul doar a luat o pauză. Cu ochii pe detalii, n-am putut să nu observăm orga de la etaj. Am aflat că nu este orga originală a acestui lăcaș. În urmă cu mult timp, o biserică evanghelică din zonă a luat foc, însă orga a putut fi salvată și, neavând unde să fie pusă în siguranță, au adus-o la Stejărișu.
Biserica construită în stil neogotic are un turn foarte bine conservat, de altfel au fost desfășurate recent lucrări de reconsolidare. Intrarea în turn se face printr-o cameră care seamănă cu un muzeu, cu manechine îmbrăcate și accesorizate cu instrumente muzicale. Tot decorul amintește de fosta fanfară a satului.
„La sași, inclusiv, înmormântările erau cu fanfare, nu doar nunțile sau sărbătorile satului”.
Într-o fotografie l-am zărit pe Nea Mișu, ultimul om în viață care a făcut parte din fanfara satului. Era cel mai tânăr cântăreț atunci când fanfara a răsunat pentru ultima dată în sat, ne povestește Sorin.
Ce adăpostește turnul bisericii
Turnul și zidurile de fortificație ale bisericii au fost gândite pentru apărare în vremuri de conflict și criză, iar sașii se retrăgeau aici. Ușile se închid cu pari de lemn care ies din interiorul zidului, lățimea scărilor de acces a fost gândită să fie cât mai îngustă.
Turnul are patru nivele și pe lângă apărare, era un loc în care oamenii își depozitau bunurile, aici aflându-se în siguranță. Tot aici, pe toate nivelurile, își depozitau sașii slănina.
Totuși, criteriul era unul clar: cine era tânăr, trebuia să urce la ultimul etaj, cu cât înaintau în vârstă, depozitau tot mai jos.
O tradiție încă vie, turnul slăninilor
După ce tăiau porcul iarna, sașii lăsau slănina la sare două-trei săptămâni, după care era afumată. Nea Mișu, de exemplu, o dă și cu boia, apoi o atârnă — fiecare cu gusturile de familie sau cu influențele culturale moștenite, paprika fiind foarte bine integrată în bucătăria maghiarilor. Slănina era apoi adusă aici, în turn, unde temperatura este constantă pe tot timpul anului, și depozitată.
Sătenii nu tăiau din bucățile de slănină până la primul tunet din an. Acesta era semnul care permitea oamenilor să vină să își taie din slănină, dar nu oricum. Se aprovizionau în fiecare duminică dimineață, înainte de slujbă, iar slănina era sub observația unui paznic care încuia, descuia și cu sigiliul său punea semn pe slănină, ca nu cumva să se servească cineva din slănina altuia. Era o responsabilitate a celui care supraveghea turnul.
Sorin ne povestește că bunicul său nu mânca slănină până la primul tunet, ținea la acest detaliu și că probabil tradiția se baza pe energia de care aveai nevoie la treburile gospodărești sau pe câmp. Până la primul tunet, prin aprilie — începeau semănatul, cositul, prășitul, ieșitul cu animalele la câmp — muncă fizică mai intensă. Slănina era un aliment pe care îl și puteai transporta cu ușurință la câmp, dar și o sursă de energie.
Astăzi mai sunt șase familii în sat care își atârnă slănina aici, marcată cu inițialele capului familiei și numărul de la poarta casei.
După slănină, am urcat în vârful turnului, unde priveliștea este de 360 grade și poți observa felul în care sunt amenajate curțile căsuțelor colorate. Dincolo de case, se află pădurea de conifere, o altă mărturie a stilului de viață săsesc.
Pădurea de conifere nu este autohtonă, ea a fost plantată de săteni pentru a susține activitățile de construcție în sat, fiindcă bradul e un lemn care crește relativ repede. De aceea, fiecare sat săsesc are o astfel de pădure alături, acesta fiind un semn de luat în calcul dacă cutreieri zona și te rătăcești, urmărești pădurea de conifere, sigur va avea o localitate lângă.
Pădurea era un bun al comunității, dar dezvoltarea satelor săsești din Transilvania fusese posibilă datorită însăși comunității. Principala formă de organizare a sașilor era vecinătatea, un sistem care se baza pe ajutorul reciproc al comunității din care faci parte. A funcționat foarte bine, încât și sătenii români au adoptat modelul.
Ajutorul reciproc al comunității
Am povestit și în ediția de săptămâna trecută despre vecinătate. Astăzi, singurul lucru la care mai servește ideea de vecinătate sunt înmormântările. Sorin a locuit 20 de ani în Cluj-Napoca, iar în 2019, când tatăl său nu se simțea bine, petrecea mult timp la Agnita, un orășel situat aproape de Stejărișu.
„Când tatăl meu a murit, nu a fost o surpriză, fiindcă era bolnav de mult timp. El era membru în vecinătate și dimineață, adică la 2-3 ore după ce s-a stins, a venit un domn la mine, m-a întrebat dacă sunt fiul lui și mi-a spus că e de la vecinătate «aici sunt banii», «ce bani?», «banii de la vecinătate». Asta m-a făcut să simt că sunt parte a unui întreg, a fost foarte important pentru noi acel moment”, ne spune Sorin.
În vecinătate intri la 18 ani, când ești major. Dar dacă intri la 30 de ani, de exemplu, va trebui să cotizezi cu câteva sute de lei, ca să suplinești toți anii din această perioadă.
„Noi când am intrat în vecinătate, după moartea tatălui, a girat o vecină de-ale noastre, că ne cunoștea, am dat 700-800 de lei și am fost acceptați, altfel trebuie supus votului în consiliul dacă vrei să faci parte din vecinătate.”
În Agnita sunt trei vecinătăți, fiecare organizată în jurul unei biserici: vecinătatea de pe vale, vecinătatea de la blocuri și încă una.
Vecinătatea are un președinte, un casier și un consiliu, format adesea din cei mai în vârstă localnici. Pe vremuri, cei care decideau ce se întâmplă cu banii strânși într-un an sau în perioada ce urma erau cei bătrâni, înțelepți.
„În vecinătatea în care mai suntem noi, sunt în jur de 300-400 de oameni. O dată la trei ani, închiriază Casa de Cultură din Agnita, se adună toți membrii și se votează prin vot liber. Dar contribuie îndeosebi la evenimente de genul deceselor. Când cineva din vecinătate moare, casierul se duce la familie și duce banii strânși de la ceilalți membri. Noi, de exemplu, pentru că suntem plecați mai toată ziua de acasă, avem o vecină la care lăsăm tot timpul un fond, 100-200 de lei și plătește ea pentru noi dacă vine casierul.”
În vecinătatea din care fac parte Sorin și Diana, se dau în jur de 8.000 de lei familiei celui decedat, o sumă care îți acoperă cât de cât cheltuielile unui astfel de eveniment. Înainte, însă, vecinătatea era chemată și la construcții, și în agricultură, și la evenimente de familie — pe același sistem, nu neapărat legat de bani, ci ca sistem de ajutor. Sistemul vecinătății era folosit în toate satele din zonă și era, în fapt, formula prin care satele se dezvoltau.
Recomandare de cazare la Stejărișu
La Stejărișu am dormit într-o sală de clasă a fostei școli germane, cu pereți foarte înalți și cu tocuri de ușă groase.
Sorin și Diana au luat aceste proprietăți, școala și casa parohială, în 2020, și de atunci primesc oaspeți care aleg Stejărișu pentru natură, pentru liniște și pentru plimbări, fiind singura unitate de cazare din localitate. Casa de oaspeți are 7 camere duble și un apartament, toate sunt amenajate în fosta clădire a școlii. Sălile de clasă au fost împărțite în două și create astfel locurile de cazare.
Restaurantul funcționează doar pe perioada sezonului și doar pe bază de rezervare făcută cu minimum 24h înainte, fiind deschis și pentru turiști, nu doar pentru oaspeții cazați.
Ce nu ne-a plăcut în sat
Am observat că sunt săteni care obișnuiesc să-și arunce ambalajele pe unde apucă, fără să se gândească la impactul negativ asupra mediului. Lângă Biserica Evanghelică am văzut și multe coji de semințe.
Satul românesc e mai complex decât imaginea lui idilică de pe platformele sociale (mai ales de când a apărut Inteligența Artificială). Pentru astfel de documentări, făcute cu răbdare și cu responsabilitate, avem nevoie și de bani (pentru transport, cazare, mâncare, taxe, muncă etc.).
Dacă ți se pare util ce facem, un abonament sau o donație ne ajută să ajungem în alt loc și să continuăm să spunem (po)veștile satului de ieri și de astăzi.
Materialul a apărut prima dată în newsletterul De la sat, pe 12 iulie 2026. De la sat este un proiect editorial independent. Dacă îți este de folos ce facem, ne poți susține cu o donație.