Numărul 7 o să apară pe 20 iunie, abonează-te și o să-l primești pe e-mail.
Mai 2021 | Numărul 6
Mereu mi s-a părut interesant cum ne tratam noi, copiii, micile accidente de joacă, inevitabile. Ele erau minore, de genul înțepăturilor, zgaibelor, juliturilor, tăieturilor superficiale. Saliva era panaceu și aveam încredere oarbă în ea. Dacă există o cultură medicală infantilă, pe vremea mea saliva era leacul minune. Nu exista durere să nu se amelioreze sub anestezicul salivei. În cazul sângerărilor mici, toți prichindeii știam că lutul este foarte bun. Îl pui pe rană și presezi cât poți. Dacă n-ai lut la îndemână, e bun și pământul cel negru, dacă nu ți-e greață de râme. Dacă n-ai nici de acesta în preajmă, merge și praful din drum, pe care-l presari ca zahărul pudră pe prăjitură, după care apeși cu palma.
Aprilie 2021 | Numărul 5
Am crescut alături de familia mea în Onișcani, un sat din Moldova, undeva între Bacău și Roman. Un sat cu ulițe liniștite, pe care treceau mașini rar, iar seara ascultam sunetul tălăngilor de la vacile mânate acasă de vecinii mei. Pe tocul ușii dintre bucătărie și dormitor erau scrijelite înălțimile mele și ale surorii mele. În colțul din dreapta al tavanului din sufragerie, mă holbam seară de seară la linia gri, defect din construcție, și-mi imaginam cum, dac-ar mai exista încă 4 linii paralele și echidistante, aș putea pune note pe gama do major.
Martie 2021 | Numărul 4
Începeam repetițiile cu vreo două, chiar trei săptămâni înainte. Primeam fiecare câte-o foiță cu versurile dedicate mamei și le repetam până le învățam. Mama știa deja poezia, ea mă ajuta s-o „recit cu intonație” prin bucătărie, însă în ziua serbării toți din clasă făceam să pară că este o surpriză. Veneam îmbrăcați cât mai frumos — cămașă albă cu papion sau cravată și pantaloni negri pentru băieți și rochițe deschise la culoare și bentițe cu floricele pentru fete. Clasa era deja decorată cu flori, desene și opt-uri cât mai mari care să anunțe sărbătoarea. Fiecare își lua locul în grup și se dădea tonul pentru primul cântec. Când îmi venea rândul să spun poezia, o căutam cu privirea pe mama. Obrajii mi se înroșeau, glasul era și mai greu de controlat și ultimul vers îl spuneam mai mult cu vocea tremurândă. Deși era persoana pe care o știam cel mai bine, acolo, în văzul tuturor, sub privirea mamei mă emoționam, iar ea începea să plângă. Povestioara se repeta de 35 de ori, câți eram în clasă.
Februarie 2021 | Numărul 3
Mi-aduc aminte că odată, când și-a însurat moș Mitruță, vecinul nostru, ultimul băiat, am bătut ograda omului toată ziulica, bucuroasă că pot vedea tot ritualul – de la plânsul miresei, cu lacrimi cât bomboanele pe care aveam să le prind mai spre seară, la cununie, după „Isaiia dănțuiește”, până la prinsul florilor în piept tuturor nuntașilor, aruncatul jămnei (colacul miresei) și pânditul tuturor vazelor cu prăjituri, căci era imposibil să reziști tentației dulci cu care nu te întâlneai în fiecare zi. Ba chiar spre seară, după ce alaiul a venit de la biserică, și curioșii s-au retras pe la casele lor, satisfăcuți că au fost „la văzut nunta”, cum se spune la noi în sat, m-am gândit să mă furișez acasă, să mă gătesc pentru petrecerea ce sta să înceapă. N-aveam mai mult de 5-6 ani și, vrăjită de rochia de dantelă a miresei, am căutat și eu niște dantelă prin șifonier. N-am găsit, dar am rezolvat problema cu niște bucăți asemănătoare, croite și pregătite pentru niște fețe de pernuțe. Cu o asemenea găteală pe cap m-am prezentat la nuntă. Până m-a zărit mama…
Ianuarie 2021 | Numărul 2
În fibra mea intimă sunt o rurală, prin adopție. Am copilărit, verile, în două sate din județul Botoșani, la bunicii materni sau paterni. Călătoream singură cu trenul; de la Iași la halta Mândrești personalul făcea trei ore. O capsulă de timp pur. Nu era nimic de făcut, nimic de văzut pe geam. Și totuși filmul acelui travelling sumar, mereu același, are și azi o acuitate intactă, o împunsătură de fericire: niște gâște pe imaș, ziduri de casă albastre, un lan de floarea-soarelui întors cu spatele, o lutărie. Lutăria e acea scobitură în deal de unde țăranii își iau lutul pentru uns grajdiul. Iar dacă te oprești prea mult sub streașina aceea de pământ galben, gura căscată se poate închide, rămâi prizonier, te îngroapă lutul. Copiii din sat mă primeau cu teribile povești de groază. Invariabil, la sfârșitul vacanței mă întorceam acasă, la oraș, cu un săculeț de făină albă, în burta căruia bunica ascundea ouă de țară, să nu se spargă pe drum.
Decembrie 2020 | Primul număr
După ce ne întorceam de la colindat, mama ne aștepta cu un ceai, să ne încălzim, după care, cu mari emoții ne schimbam în pijamale, ne rugam și stăteam de veghe în așteptarea Moșului Crăciun. Era în casă o tihnă, o lumină caldă, un miros de brad și de cozonac, de care-mi aduc aminte cu nostalgie. Nu știu cum se făcea că oricât ne străduiam noi și ne plănuiam strategii de a rămâne treji, mereu adormeam. Moșul lăsa cadourile sub brad, iar dimineața de Crăciun era singura în care ne trezeam înaintea părinților. Mare bucurie în prima zi de Crăciun. După ce desfăceam cadourile, mergeam la biserică, iar abia apoi ne bucuram de masa de Crăciun care avea câteva feluri: răcitura cu mămăligă, aperitivul, friptura, cârnații și desertul.