Am parcurs primii 100 de kilometri din traseul Via Transilvanica, am mers pe jos câte 20 și ceva de kilometri în fiecare zi, timp de cinci zile la rând. Am mâncat caș de vacă direct de la stână, am băut apă de la furtunul tras la poartă de tanti Ioana și-am îndurat ploaie la 1000 și ceva de metri altitudine. Vorba unui localnic mi-a rămas în minte: „Cum vorbești cu pădurea nu vorbești cu nimeni”, iar zecile de dealuri urcate m-au făcut să-mi dau seama că-s mai rezistent decât credeam.
Ce este Via Transilvanica?
Acum trei ani, Asociația Tășuleasa Social a început să marcheze, mai întâi pe hartă, un traseu de 1400 de kilometri lungime, care pornește de la Putna și se oprește în Drobeta Turnu-Severin. Până acum au fost marcați peste 800 de kilometri până la Micăsasa, în județul Sibiu, și o parte în județul Mehedinți. Pe traseu ești ghidat de borne la fiecare kilometru și de marcajele de pe copaci, pietre, clădiri. Fiecare bornă are o personalitate a sa, fiind sculptată de tineri artiști de la Universitățile de Arte din țară și cântărește aproximativ 240 de kilograme. Poți să parcurgi tot traseul deodată, așa cum a făcut-o Răzvan Sprivac în aproape două luni, sau să-ți alegi o porțiune din drum. Se poate călători și călare sau cu bicicleta, deși unele dealuri sunt foarte abrupte și cel mai probabil vei merge pe lângă bicicletă.
De ce aș pleca într-o așa călătorie?
Este o întrebare pe care am primit-o la final de traseu și la care m-am gândit atunci când simțeam că nu mai pot. Am plecat pe Via Transilvanica din entuziasm, din nevoia de a lua satele la pas, însă, ulterior mi-am dat seama că am făcut-o ca să pot vorbi cu mine și cu pădurea. A doua zi a plouat tare, eram fleașcă din cap până-n picioare, erau băltoace și glod peste tot pe unde călcam și-atunci am amuțit. N-am mai scos niciun sunet aproape 10 kilometri. În următoarea zi, când, după frisoane și febră, am continuat, mi-am dat seama că sunt mult mai puternic decât credeam și că mă pot adapta repede unor condiții nefavorabile. M-am întrebat de multe ori „de ce urc acest deal?” și mi-am dat câte-un scop la fiecare început: acum o fac pentru frații mei, acum pentru mama, acum pentru ca Dumnezeu să mă ierte când am mințit în ziua cutare. Ș-apoi am putut să mă bucur de liniștea pădurii, să tresar la fiecare mișcare mai bruscă, s-ascult cântecul păsărilor și să privesc îndelung vacile întâlnite pe traseu. Am cules și povești, căci am trecut pe la stâna lui nea Ilie, care ne-a dat caș proaspăt de vacă, țuică și apă rece direct de la izvor. Într-o altă zi, am vorbit cu ciobanul Luchian despre singurătate.
Cum vorbești cu pădurea nu vorbești cu nimeni
Ce este Via Transilvanica și cum mă pregătesc?
Dacă începi traseul din Bucovina, de la Putna, ar trebui să știi că acest segment este dificil prin dealurile abrupte pe care trebuie să le urci. Dar la așa dealuri, așa peisaje! Așadar, gândește-te dacă este nevoie să te antrenezi câteva zile înainte de a pleca la drum. E musai să fii obișnuit și cu trezitul de dimineață, e recomandat să pleci pe la 8-9. Echipamentul este foarte important: un rucsac de calitate, care să distribuie greutatea uniform și o husă, în caz că plouă; bocanci pe care să-i fi purtat înainte, în care știi sigur că te simți confortabil; șosete și bețe de trekking; un polar și o geacă cu glugă; o pereche de încălțăminte de schimb și o pereche de papuci de casă, fiindcă odată ajuns la cazare, o să vrei să-ți simți picioarele cât mai libere; o pereche de pantaloni lungi de drumeție, cu posibilitatea scurtării lor (eu n-am avut, dar am observat că sunt tare utili); cremă cu protecție solară, pălărie, Autan (pentru gâze și țânțari), prosop și ce crezi tu că-ți mai este necesar. Nu lua foarte multă mâncare la tine, fiindcă o să tot găsești magazine pe traseu, de unde poți cumpăra câte-o conservă de năut sau fasole pentru prânz. Eu am avut batoane proteice, fructe uscate, alune și 2-3 conserve.
Pot pleca singur la drum?
Da, este posibil. Eu am pornit pe acest traseu alături de Anca, reporter la „Decât o Revistă”, iar după aceste șase zile, Anca a continuat singură drumul. Răzvan, cel care a parcurs tot traseul, a călătorit alături de câinele lui. Dar cred că în cel puțin doi este mai bine, căci aduni și mai multe povești.
Ce fac cu urșii și câinii de la stână?
„Ursul te atacă doar dacă dai nas în nas cu el”, ne-au spus localnicii. Ca să evităm acest punct culminant, când probabil aș fi leșinat instant, făceam zgomot constant. Am cumpărat un fluier și l-am ținut la îndemână, iar urșii au stat departe de noi. Am dat peste câini de mai multe ori, o singură dată a fost ceva mai tensionat, însă au apărut ciobanii de la stână la timp și i-au alungat. Nea Ilie a zis că are un singur câine periculos și că pe acela îl ține legat până spre ora 16:00, când știe că nu mai trec drumeți. Când se apropiau câinii de noi, stăteam aproape unul de celălalt, încercam să fim cât mai calmi și să vorbim cu ei. Sunt și diverse spray-uri cu piper pe care le poți folosi în caz de forță majoră, însă noi n-am avut și nici n-a fost nevoie de ele.
Cât mă costă să fac acest traseu?
Înainte de a pleca la drum, eu am cheltuit în jur de 200 de lei la un magazin de articole sportive, aveam, însă, bocancii și rucsacul. Pe mâncare am dat în jur de 40 de lei. Ca să ajung de la Iași la Putna am dat 50 de lei, iar la cazare plăteam undeva la 120 de lei pe o cameră dublă. Pe o masă la care consumam o ciorbă și ceva de băut, dădeam 20-25 de lei. Prima seară am dormit la mănăstirea Putna, acolo unde prețul cazării funcționează pe sistemul „dai cât vrei”, însă de regulă este 20-25 de lei de persoană. Cina am luat-o tot la mănăstire, gratuit. Am mâncat o ciorbă cu fasole tare bună și pâine făcută de călugări pe care nu-mi venea s-o mai las din mână. Drept urmare, am și primit o sacoșă de pâine pentru drum. Eu am cheltuit 750 de lei, în șase zile, asta pentru că am împărțit prețul camerei cu Anca.
Chiar, unde dorm?
Dacă vrei să călătorești cât mai econom, poți să-ți iei cortul cu tine. Dacă nu, în ghidul de pe website, ai câteva recomandări de cazare la fiecare oprire. Noi am stat la pensiuni, unde-am fost întâmpinați cu blândețe și încurajări de proprietari. Ne-au dat ceai cald, ne-au pus bocancii la uscat și au stat cu noi la povești. În a doua seară am avut febră și frisoane, deoarece călătorisem 10 kilometri numai în ploaie. Proprietara de la pensiune a încălzit două-trei polonice de borș din frigiderul personal și mi-a făcut ceaiuri. „Am lăsat telefonul pe tare și am stat cu grijă toată noaptea, mă gândeam să nu vă fie rău”, mi-a spus a doua zi, în timp ce-mi așezam picioarele în pungi de plastic ca să nu mă mai ud.
Când ar trebui să plec?
Nu este recomandat să parcurgi acest traseu în sezonul rece, mai ales iarna. În lunile de vară cred că este cel mai bine, doar să te pregătești bine pentru ploi.
Am nevoie de zile de recuperare după?
Eu m-am simțit bine tot traseul, n-am avut febră musculară, și nici când am ajuns acasă n-a fost nevoie să stau în pat. Dar depinde foarte mult de corpul fiecăruia. Cert este că după 3-4 zile îmi doream să plec din nou.
Cu ce rămâi?
Pe lângă întrebările și răspunsurile interioare peste care am dat la poalele fiecărui deal sau pe vârfurile cele mai înalte, am rămas și cu un gust de sat autentic. Mi-a rămas gândul la Nicu, băiețelul de câțiva ani, care culegea fragi alături de sora și părinții lui și la ciobanul Luchian. „Nu mi-e greu, m-am obișnuit”, mi-a zis ciobanul când l-am întrebat dacă e grea singurătatea. Îl mângâia pe Codruț, câinele său și se gândea că peste două luni o să facă 80 de ani. Nea Ilie ne-a zis că la oraș dăm bani pe apă și că el o ia de la izvor — „cum să vreau la oraș?”. Simt gustul pâinii de la mănăstire și aud glasul domol al preotului care ne-a spus să nu ne facem griji, se va găsi un loc de dormit și pentru noi. Și cu sfatul că pe drum e musai să cânți, abia atunci mintea „nu mai are loc să se îngrijoreze și trupul se veselește”.
