Aproape fiecare om pe care îl știm are cel puțin o rudă, un prieten sau o cunoștință care a plecat din țară. Chiar și noi, toți cei 6 membri ai echipei De la sat, avem părinți, frați, bunici, unchi, mătuși, verișori împrăștiați prin mai multe state, de pe mai multe continente. Au plecat în căutarea a ceea ce le lipsea acasă – bani, acces la educație de calitate, un loc de muncă, speranță – și au promis c-o să stea doar un pic. Pentru majoritatea, lunile au devenit ani, iar greutatea anilor îi face adesea să simtă că trăiesc vieți duble, dar că nu mai sunt întregi în niciuna. Am decis să-i întrebăm pe ai noștri cum a fost să plece din sat într-o altă țară, ce i-a speriat cel mai tare și ce i-a făcut să meargă mai departe. Dar, cel mai important, am vrut să ne spună cum cred că ar fi arătat viața lor și a noastră dacă stăteau acasă… Andreea continuă seria cu povestea plecării ei.
Când am dat la Jurnalism mi-am promis că nu o să plec niciodată din țară. Văzusem ce poate să aducă străinătatea și înstrăinarea și nu voiam asta și pentru mine. La o lună după ce am terminat masterul, mi-am pus viața în bagaj și m-am mutat în Scoția.
Nu știu nici astăzi motivul real care m-a împins să plec, dar în ultimele luni pe care le-am petrecut în Iași mă trezeam plângând. Lucram pentru două ziare și gândul că trebuia să mă ridic din pat zilnic și să scriu despre moarte, accidente și neglijențe îmi chircea sufletul. Ajunsesem să văd moarte peste tot în jurul meu și trăiam o frică incontrolabilă imediat ce ieșeam din casă. Se îngrămădise teama în mine ca un iepure în vizuină și din cauza ei ajunsesem să neglijez totul, inclusiv meseria la care credeam că mă pricep. Pe lângă teamă se adăuga și grija unui viitor pe care eu și Gabi, iubitul meu, nu reușeam deloc să ni-l imaginăm acasă.
În ziua în care am decis să plecăm din țară și mi-am dat demisia de la ziare, am simțit că pot respira mai bine. N-a durat mult, pentru că apoi am realizat că o să trebuiască să trăiesc cu gândul că, în scurta mea incursiune în presă, nu scrisesem nimic care să merite citit. Nu mai aveam timp să repar lucrurile și oricum n-aș fi avut curajul, dar eram totuși convinsă că plecarea asta avea să-mi vindece măcar fricile.
*
Am ajuns în Edinburgh, capitala Scoției, pe 2 octombrie 2019. Eu și Gabi căram după noi două geamantane uriașe, pe care nu puteam nici să le ridicăm de jos. În timp ce așteptam ora la care ne puteam caza la hotelul unde urma să petrecem câteva zile, mi-am făcut o poză într-un parc. În descrierea pozei de pe Facebook spuneam că sunt „frântă de oboseală, dar împăcată cu toate” și că „e bine ca lucrurile să nu iasă uneori cum ne imaginăm”.
Câteva zile mai târziu aveam să regret fraza de pe urmă. Femeia cu care stabilisem prin telefon, încă din țară, să ne dea un apartament în chirie, nu ne-a mai răspuns la mesaje. Ne-am dat seama ulterior că doar încercase să ne înșele să-i trimitem banii înainte. Au tot fost semne care arătau asta, dar eram prea entuziasmați de aventura noastră ca să le și vedem.
Ne-am petrecut următoarea lună la hotel, încercând să ne găsim chirie și un loc de muncă. Când banii pe care îi împrumutasem de la părinți și prieteni erau pe terminate, am încercat să căutăm soluții. Ne-am amintit de proprietara care ne-a cazat într-o vară din studenție, când venisem trei luni în oraș să adunăm bani pentru facultate. Am sunat-o și a spus că ne poate primi, dar abia peste o lună, când i se elibera o cameră. Cum banii nu ne-ar fi ajuns până atunci, am acceptat să locuim temporar într-o cameră goală, din mijlocul unui șantier de construcții la care lucra firma ei.
Ne-am cumpărat o saltea gonflabilă, pe care pisica noastră a spart-o în prima seară, așa că am ajuns să dormim pe o plapumă așezată direct pe podea. Seara, după ce făceam baie într-o cutie de plastic și mâncam așezați pe „patul” nostru de pe podea, ne întrebam ce ar spune fiecare dintre prietenii noștri dacă ar ști cum trăim și ce simt părinții noștri știindu-ne în situația asta. Am petrecut mai mult de o lună în șantierul de construcții și, deși în cea mai mare parte a timpului situația reușea cumva să ne amuze, am avut și momente de disperare. În unul dintre ele am plâns cu sughițuri după patul nostru din Iași. Să poți dormi pe o saltea mi se părea o bogăție și parcă nu mai conta că fusesem în pragul depresiei atunci când aveam privilegiul ăsta.
Printre răceli crunte și o nouă frică incontrolabilă – vorbitul în engleză – în casa noastră din șantierul de construcții am avut și multe zile bune. Cea mai frumoasă mi s-a părut aia în care, printre rafturile unui supermarket, am descoperit piure instant cu gust de acasă. Cum n-aveam bucătărie, piureul pe care puteam să-l încălzim la cuptorul cu microunde a devenit repede mâncarea noastră favorită. Apoi lucrurile au început să se mai așeze pentru noi: eu mi-am găsit de muncă la o cafenea, iar Gabi a început să lucreze într-un șantier.
Când anxietatea conversatului într-o limbă nouă, pe care o mai vorbisem de atâtea ori înainte, a pus iar stăpânire pe mine, am renunțat la cafenea și m-am angajat supraveghetoare la un hotel. Frica aia pe care eram sigură că o lăsasem acasă dădea semne că venise totuși după mine. Dar eu nu aveam timp să mă gândesc la asta – ne mutam în sfârșit într-un loc cu pat, la mansarda unei case din capătul orașului.
**
De la geamurile hotelului în care lucram puteam să admir tot centrul Edinburgh-ului. De fapt, asta și făceam în momentele de pauză, în care mă ascundeam de alți oameni prin camerele goale. Eram supraveghetoarea echipei de curățenie, adică una dintre persoanele care le spunea oamenilor dimineața câte camere au de curățat și care trebuia să se asigure că toate sunt făcute cum trebuie până la sfârșitul zilei.
Din cei aproape 20 de oameni din departamentul meu, trei sferturi erau polonezi. Unii dintre ei nu vorbeau engleză și uneori conversațiile noastre arătau ca o piesă de teatru, cu mult gesticulat și mimat. Când nu mă ascundeam prin camere, cu căștile în urechi și inima terci deja de la doruri de tot felul, îmi plăcea să stau pe lângă ei și să îi ajut la treabă. În timp ce spălam o baie pentru cineva care încerca să-mi mulțumească într-o engleză stâlcită, mă gândeam la tata și la faptul că și el fusese în situația asta. De fapt, cred că am încercam să fiu pentru colegii mei polonezi ce mi-aș fi dorit să fie cineva, oricine, pentru tata, cât timp muncise în atâtea țări.
În rest, viața noastră se stabilizase. Gabi cumpărase o mașină și începuse să livreze mâncare, iar mie îmi plăcea că aveam în sfârșit o rutină și un loc de muncă unde, după opt ore, puteam să închid ușa după mine și să nu mă mai gândesc la nimic. Cele două camere pe care le aveam la mansardă erau suficiente pentru noi și, pe lângă faptul că începuse să ne fie dor de casă, ne era chiar bine.
Nu cred că asta era viața pe care ne-o imaginasem, dar nici nu știam cum trebuia să arate, așa că, cel puțin în aparență, am putut să ne scuturăm rapid ego-urile și să ne placă sincer locurile noastre de muncă. Apoi a venit pandemia, hotelul la care lucram s-a închis și eu a trebuit să stau acasă. Chiar înainte ca lucrurile să se înrăutățească, am apucat să-l vizitez pe tata în Irlanda și să petrecem un weekend împreună. Nu știam pe atunci că avea să fie unul dintre ultimele lucruri de care aveam să ne bucurăm pentru multă vreme.
***
Când pandemia a început să închidă granițele a trebuit să luăm o decizie – trebuia să stabilim dacă ne întoarcem acasă sau rămânem. Am decis să rămânem deși știam că, în cazul în care cuiva de acasă i se întâmpla ceva, noi n-am fi putut să mergem. Gândul acesta a fost probabil cel mai greu lucru pe care a trebui să-l accept vreodată și m-a zdruncinat și mai tare emoțional.
Opt luni mi le-am petrecut în casă, în șomaj, sperând că dintr-o secundă în alta cineva de la hotel o să mă sune să-mi ceară să mă întorc. Asta nu s-a întâmplat și cei mai mulți dintre noi am fost dați afară atunci când toată lumea s-a prins că pandemia nu avea să se termine curând.
Când mansarda a devenit prea strâmtă pentru grijile noastre, am reușit să ne mutăm într-o casă mai mare, cu grădină, unde Gabi a plantat castraveți, roșii, ridichii și multe flori, exact așa cum obișnuia să facă acasă. În restul timpului, cât el era la muncă, eu mă adânceam în cărți și-mi puneam muzică la maximum în căști ca să nu mă pot gândi la nimic.
Câteva luni după concediere am tot încercat să-mi găsesc de muncă. Am depus atât de multe CV-uri încât gluma mea favorită devenise că jumătate din oraș îmi știe numele. Pentru perioade scurte de timp am lucrat la un supermarket din cartier. Scoteam produsele din cutii și le așezam pe raft. În orele în care făceam asta reușeam din nou să-mi golesc capul și să nu-mi mai fie frică.
În cele din urmă pandemia m-a împins cumva înainte. Mi-am făcut curaj să-mi caut un loc de muncă mai apropiat de ce iubesc – să scriu – și, după câteva încercări, l-am găsit. Tot pandemia m-a ajutat să înțeleg că frica, cea de care am fugit într-o țară străină și pe care am așezat-o pe rafturi la supermarket, nu o să plece de bună voie. Așa am ajuns, într-o luni, în cabinetul unui psiholog, primul la care am fost vreodată, și despre care am aflat ulterior că vine dintr-o familie de români mutată, acum zeci de ani, în Israel. M-am întrebat de mai multe ori, chiar acolo, în cabinetul lui, ce ar fi fost dacă stăteam acasă. Caut încă răspunsul la întrebarea asta.
Ce știu până acum e că a durut să plec, dar cred că ar fi durut mai tare să rămân. Că două locuri îmi sunt acasă și, deși mi-a luat ceva timp, nu mă mai simt vinovată pentru asta. Că zilnic pierd multe din viața oamenilor pe care îi iubesc, dar câștig destule pentru viața mea. Mai știu și că aveam totuși dreptate în ziua mutării în Scoția – e bine ca lucrurile să nu iasă uneori cum ne imaginăm. În rest, povestea continuă.