Anca Iosif este jurnalistă de peste 15 ani și călătoare pe munte de mai mult de atât, de 20 de ani. Scrie despre mediu în newsletterul ei, Re:mediu, și a parcurs cei peste 1.400 de kilometri ai traseului Via Transilvanica, în două călătorii, una în 2021 și una în 2025. Gândurile și experiențele din cea de-a doua călătorie au apărut într-o carte care se numește „Împăcare pe Via Transilvanica”, apărută anul acesta la editura Alice Books. Pe 6 octombrie, Anca a avut prima lansare de carte în afara Bucureștiului, la Iași, la Cărturești, iar eu am fost moderatorul evenimentului.
În 2021, când Anca, pe atunci reporter pentru Decât o Revistă, a planificat călătoria pe Via Transilvanica, a dat de veste în newsletterul Concentrat și a spus că își caută parteneri de drum. Eu am văzut anunțul și am acceptat provocarea. Ne-am înțeles să ne vedem la Mănăstirea Putna, de unde începe traseul. Într-o zi de iunie ne-am întâlnit la „gara” din Putna. Așa începe povestea.
Anca: A fost greu?
Ionuț: A fost greu, da. Prima zi a mers mai ușor. A doua zi a fost cu mult noroi și am ajuns abia seara. Vai de capul nostru. Eu am zis că renunț încă din a doua seară. Am ajuns la cazare, era o doamnă foarte drăguță, mi-a dat pastile, că aveam și febră. M-am pus în pat și am zis: gata. I-am trimis soției un mesaj: mâine caut tren și vin acasă, nu-mi trebuie Via Transilvanica. Și mă gândeam la tine, că îți promisesem că stau cu tine primele cinci zile, ăsta era planul…
Anca: Și eu m-am speriat un pic. Ziceam: Doamne, poate trebuia să avem o discuție mai largă dinainte, poate l-am luat la chinuială. Mi-am făcut niște procese de conștiință la început.
Ionuț: A doua zi dimineața ne-am trezit în formă, deci probabil a trecut toată panica aia. Doamna de la cazare ne-a spus atunci că lăsase telefonul pe tare, că îi era teamă că ne va fi rău și am fi putut s-o sunăm. Noi am nimerit niște zile foarte ploioase. Când am plecat, am băgat pungi în bocanci, pentru că erau o fleașcă, efectiv.
Anca: Și i-am uscat cu feonul, dacă mai ții minte.
Ionuț: După cinci zile, cât am stat eu până la Vatra Dornei, eu am plecat acasă, iar tu ai continuat de acolo. Și nu doar că ai continuat, dar în 2025 ai revenit pe traseu, de data asta pentru ultimii 700 de kilometri.
Anca: Da, am făcut 700 prima oară, în 2021, și mai rămâneau 700, că traseul principal are 1.400 de kilometri. Al doilea traseu a fost dedicat acestei cărți, „Împăcare”. Am pornit de la Micăsasa, unde rămăsesem în 2021. Așa a fost pata de pe creierul meu: să mă întorc unde am lăsat lucrurile, unde le-am întrerupt, și să merg până la capăt. Asta a fost intenția, pe atunci nu știam dacă o să reușesc. Din fericire, spoilerul, cred că vă dați seama: am ajuns. Cu bine, sunt vie.
Cu mici pauze și foarte multe bășici. Și foarte puține ploi de data asta. Cred că în iunie, într-o lună plină, au fost vreo trei zile de ploaie. Eu aș fi vrut mai multă ploaie. Dintre caniculă și ploaie, sunt echipa ploaie: prefer să mă ude și apoi să mă usuc. Dacă ai o zi plină cu câmpuri, în care n-ai unde să te adăpostești, n-ai unde să te ascunzi, ai și cortul și nu ai unde să-l întinzi, e nasol. De la caniculă începi să ai halucinații și îți vine să te urci în prima mașină, dacă ar exista una în care să te ia cineva. Dar nu erau. Așa că trebuia să mai merg un pic.
Ionuț: Prima dată ai plecat cu gândul de a explora. Ziceai: să văd cum e traseul. Scriai pentru Decât o Revistă la momentul respectiv și chiar publicai în fiecare zi, ceva ca un jurnal. Ce a fost diferit la a doua plecare? Cu ce gând ai plecat și de ce ai plecat a doua oară?
Anca: Prima oară rolul era de reporter, în primul rând. Dar a fost și multă împlinire personală, mi-am depășit niște limite. Am descoperit acest nou mod de a călători, pe care eu îl numesc slow hiking: mai multe zile, săptămâni, cu rucsacul în spate, ceea ce se pare că mi se potrivește.
Iar acum, cum o să vedeți în carte, chiar din primele capitole, a fost o perioadă foarte complicată pentru mine și sunt sigură că nu doar pentru mine. O iau de la contextul mai mare: pandemia, oamenii închiși în casă, schimbări de joburi, toată lumea a început să se caute, printre care și eu, nu sunt mai specială. După aia ne-am liniștit un pic, a început războiul la graniță, iarăși panică: ce facem, plecăm, nu plecăm, cum ajutăm, putem să ajutăm. Ne-am liniștit, ne-am obișnuit cu războiul, am intrat într-o criză politică masivă. Știm cu toții prin ce alegeri păcătoase am trecut și, după cum vedeți, criza politică, sub o formă sau alta, continuă. Eu scriam și despre mediu, crize climatice, numai chestii frumoase…
Eu sunt și din București, din acest oraș mare și gălăgios, în care am crescut. Povesteam mai devreme cu cineva că nu știu cât o să mai rezist acolo, dar e clar că nevoia de pauze de București există, și eu nu mi-o mai dădusem de foarte mult timp. Nu prea mai mergeam pe munte.
Eu merg pe munte de 20 de ani și mergeam destul de recurent, de câteva ori pe lună eram prin Bucegi, prin Piatra Craiului, pe lângă București, și făceam chestii greuțe, zile de 10-12 ore pe creste.
La un moment dat am intrat în starea asta de cinism, de tristețe. Nu mai făceam nimic, muncă și laptop, mult de acasă, mult în pijama, între patru pereți. Cred că m-am uitat în oglindă și am zis: bă, nu mă mai plac eu pe mine. Ce se întâmplă? Sunt tot timpul tristă, supărată. Nu mai găseam căi prin care să-mi fie bine și mi-am amintit de natură, bineînțeles, că îmi era dor de ea. Vedeam toată lumea pe Via Transilvanica, toată lumea pe munte, și m-am întrebat: de ce nu încerc să mă scot din starea asta?
Am făcut-o în vara lui 2025. Din primăvară m-am decis și am început să croșetez planul. Scriu și în carte că asta m-a ținut la suprafață în primăvara lui 2025, când trebuia să urmăresc toate știrile despre alegerile alea pe care le anulaseră și acum se făceau iar altele, pentru un proiect de dezinformare. Singura chestie care mă ținea la suprafață era să croșetez planul: de unde încep, unde dorm, să caut informații, să caut trasee GPS, să văd câți bani mi-ar trebui, ce pun în rucsac. Numai gândul ăsta m-a înviorat. Căutam un pic de liniște și de pace, de liniște în cap, să se mai calmeze vocile și să încerc să văd dacă pot să văd și binele din jur.
Vedeam toate problemele mari, contextuale, și negăsirea mea. În toate cumetriile și la botezuri, la beri, se discuta: plecăm din țară? Nu plecăm? Și eu ziceam: unde să plec, fraților? Că eu abia știu ce fac mâine. Și am zis: ok, plec pe Via, măcar să mă scutur un pic.
Știam din 2021 despre ce e vorba, adică știam specificul traseului, și asta m-a ajutat. Nu era 100% nou. Era nouă bucata asta, pe care n-o cunoșteam. A mai fost nou și faptul că mi-am luat cortul. Voiam să stau toată luna la cort, dar o să vedeți că n-a fost chiar așa.
„Pentru mine, natura e un medicament”
Ionuț: Spune-ne, acum, la final, după ce ai terminat cei 1.400 de kilometri: ce reprezintă traseul ăsta pentru tine, dincolo de cifre? Par mulți kilometri, mulți oameni întâlniți, dar pentru tine ce reprezintă traseul?
Anca: Pentru mine nu e despre cifre. Îmi înregistrez și eu cursele, pe unde mai merg le țin pe Strava, văd cifrele, dar niciodată nu e despre ele.
Ca să-l descriu într-un cuvânt: traseul pentru mine a fost, și probabil o să mai fie, și nu doar Via, ci muntele în general, natura, un medicament. A fost ceva ce mi-a făcut bine când eram foarte jos. Eram destul de jos ca stare. Nu, foarte jos, cel mai jos, cred. Și m-a scos din starea aia.
Nu vă gândiți că e o salvare: te duci pe traseul ăsta și, wow, ți-ai descoperit sensul vieții și se schimbă brusc toată viața. Nu. Este un petic, te scoate din fibrilațiile astea, te bagă în corpul tău. Mie mi se pare că orice e cu mișcare, orice te scoate de la laptop și de la telefon, îți va face bine. Fie că e gătit, grădinărit. Pentru mine se întâmplă să fie mișcarea și mersul pe jos.
Deci da, este un medicament, care nu e suficient luat o singură dată. Despre bucata asta am scris o carte, dar cu siguranță este un medicament de care am nevoie în continuare și abia aștept să pot face următoarea călătorie mai lungă, sper că primăvara viitoare.
Femeie singură la drum
Ionuț: Mai ales la început, multe comentarii erau de felul: tu, femeie, singură, pe un traseu cu multe păduri, cu pericole la tot pasul. Mă gândesc că și tu ți-ai făcut de acasă o hartă a pericolelor de pe Via Transilvanica. Ce aveai în gând înainte de a pleca și ce ai descoperit pe traseu? Care e harta asta a pericolelor?
Anca: Am crezut că peste cinci ani lucrurile s-au schimbat, dar în principiu întrebarea rămâne: vai, fată singură la drum, vai, dar ce-i cu tine aici? Poate pentru că am mai înaintat și eu în vârstă, iar atunci păream și un pic mai mică, acum au intervenit și alte întrebări: da, femeie, ești singură la drum, dar de ce nu ești acasă să faci copii? De ce ești pe acest traseu? Ce-i cu tine?
Am și un pasaj simpatic în care vorbesc cu o drumeață din Elveția, de 60 și ceva de ani. Ea avea voie să fie pe traseu, că își făcuse menirea: avea doi copii, îi crescuse, deci acum avea voie să hoinărească. Pe mine mă întrebau: ai prieten? Da. Dar ți-a dat voie să fii aici?
Nu toți oamenii sunt așa, au fost niște situații, bineînțeles, nu vreau să generalizez.
Tot legat de partea asta, cu femeia singură la drum, am avut și niște pățanii prin păduri mai retrase. Aveam tot felul de povești în cap, auzite înainte la un foc de tabără, despre tăietori de lemne, despre tăieri ilegale. Iarăși eram femeia aia singură la drum: oare o să mă întâlnesc cu ei, oare n-o să mă întâlnesc, cum o să fie? Și m-am întâlnit cu ei. Nu mi s-a întâmplat nimic rău, dar au fost niște interacțiuni destul de dubioase, în care eu nu știam ce-i cu ei acolo, iar ei nu știau ce-i cu mine, și mi-a fost destul de teamă. Aveam în cap toate investigațiile jurnalistice făcute de colegii mei despre tăierile de lemne și aveam notițe și poze despre zonă. Mă gândeam: dacă vine cineva și zice, bă, ia să-i spargem noi lu’ asta telefonul sau să-i facem rău fizic sau altceva. Din fericire, nu a fost cazul. Aveam și spray-ul de urs lângă mine așa pentru… sprijin psihologic.
Dar, dincolo de asta, cred că cel mai mare pericol, și știe toată lumea, nu sunt urșii, sunt câinii de stână, care sunt cam peste tot. Cei de la Via au început să mai schimbe unele trasee, unele bucăți. Dacă mergeți pe traseul ăsta, trebuie să verificați mereu cel mai actual ghid, pentru că ei mai schimbă bucățile, mai ales dacă sunt ciobani cu care nu se pot înțelege. Așa că fiți atenți.
Ionuț: De câinii de la stână îmi amintesc și eu. Am pățit-o și noi, de câteva ori. Ne-am apropiat la un moment dat de o stână. Eram pe o potecă, pe partea dreaptă aveam un deal, în stânga o vale și au venit câini spre noi, dinspre deal. Cred că vreo patru, cinci. Au venit ciobanii, au strigat la ei și i-au chemat. Ciobanul șef ne-a (foto mai jos) și chemat apoi la stână, ne-a servit cu caș, un fel de bun venit. Și în timp ce mâncam, lângă noi era un alt câine, legat, și ciobanul a zis: păi dacă ăsta era dezlegat, vă rupea…
Anca: Și nu sunt doar cei de la stână. Uneori, din păcate, sunt și câinii de la unele case: n-au garduri foarte mari sau au porțile deschise și ies, și nu stau ei toată ziua să se gândească la drumeți. Înțeleg. Dar de aceea e cumva, chiar dacă au trecut câțiva ani de când e gata traseul, tot un work in progress. Echipa, care se tot mărește, lucrează cât poate la partea asta de siguranță, dar mai e mult de lucru. Ăsta e specificul nostru: nu mai e nicăieri în Europa un traseu pe care să fie posibil să te fugărească câinii. Mai sunt ciobani în lumea asta, dar povestea cu câinii păzitori e reglementată altfel decât în România.
„Fac tot ce pot ca să fiu în siguranță, merg mai departe și sper că o să mai fie încă o zi bună.”
Ionuț: Și legat de frici, ai învățat să-ți controlezi frica, să mergi mai departe cu fricile tale? Cum a fost pe traseu?
Anca: Cred că e un proces care pentru mine o să continue toată viața. Legat de partea cu femeia singură pe drum, adică de pericolele care ne pasc pe noi, femeile, în principal, nu cred că o să dispară vreodată. Cred doar că le îmblânzesc din ce în ce mai mult, pentru că nu vreau să renunț, de frică, la ce vreau eu să fac în viața asta. Vreau să învăț să-mi înving frica din ce în ce mai tare. Călătoria asta a fost una dintre încercări. Nu știu dacă o să reușesc mereu, dar mă bucur că mi-a ieșit acum.
Mi-e frică în continuare și de urși, să nu credeți că nu mi-e. Doar că, poate, am avantajul ăsta că merg de foarte mulți ani pe munte: aud poveștile astea cu urși de 20 de ani și eu una n-am pățit niciodată nimic. Am povești în care a venit ursul pe lângă zona noastră sau că am găsit un ambalaj gol dimineața. S-a întâmplat și așa, dar nu am o poveste care să mă facă să renunț la ce vreau să fac. Fac tot ce pot ca să fiu în siguranță, merg mai departe și sper că o să mai fie încă o zi bună.
Am folosit un grup de WhatsApp cu prieteni și cu familia, în care scriam în fiecare zi unde ajung. În 2021 făcusem același lucru, doar că aveam și un ceas Garmin care putea să dea locația live. Dădeam un link prietenilor și în fiecare zi puteau să mă vadă pe hartă, în timp real, dar era o problemă cu bateria, că se ducea foarte repede. Dar a fost de ajutor: se linișteau mai tare și chiar făceau glumițe când mă vedeau că stau la prânz undeva. Ah, vezi că stai cam mult acolo la pauză. Bine, mă, tu de la biroul tău, de la work from home, e ușor de zis. Dar m-am simțit mai în siguranță.
Deci comunicarea asta cu prietenii și cu familia, plus încurajările pe care le mai primeam de la grupul de drumeți, unde pe Via scriam zilnic pe unde merg. Ajută încurajările astea, îți dau putere să mergi mai departe chiar dacă ești singur. În plus, seara ajungeam aproape mereu să fiu cu oameni. Au fost mai puține nopți la cort, v-am zis, decât mă așteptam. Deci nu eram chiar singură. Seara chiar căutam companie.
Despre singurătate
Ionuț: Apropo de singurătate, îmi amintesc că la un moment dat, pe traseu, ne-am apropiat de o stână și am dat acolo de un cioban, Luchian, care urma să facă 80 de ani. Era singur, cu animalele lui și cu un câine, Codruț. Ne uitam la el și la un moment dat l-am întrebat: domnule Luchian, dar nu vă simțiți singur? Era departe de sat, de tot. Și el, foarte senin, ne-a spus: cum să mă simt singur? Am animalele mele, îl am pe Codruț. Și mă gândeam că noi proiectam asupra lui ideea asta de singurătate: dacă ești în natură doar cu două, trei animale, sau cât avea el, automat ești singur.
Anca: Proiectăm foarte mult, da. Acum, că ai zis asta, mi-am adus aminte de una dintre cele mai tari femei pe care le-am întâlnit pe traseu și pe care o să o regăsiți în carte. E o altfel de singurătate. O femeie de 60 și ceva de ani, întoarsă în țară din Spania. Povestea clasică: plecase în Spania să îngrijească niște bătrâni, la un moment dat s-a îmbolnăvit și ea și a zis: e momentul să mă întorc în țară, nu mai pot, trebuie să am grijă și de mine. Femeia n-a vrut să se întoarcă la bloc și a luat o casă pe Via. Am stat la ea într-o seară.
Eu, în capul meu, mă gândeam la tot felul de zone în care aș putea să am, la un moment dat, o căsuță. Dar doamna asta era întruchiparea tuturor fricilor mele. Se mutase singură, adică fără prieteni, parteneri sau copii, într-un sat străin, nu satul copilăriei. Nu avea carnet de conducere, deci nu avea cum să se deplaseze. Dar era foarte optimistă și se descurca: o luau vecinii la ocazie. Era la câțiva kilometri de Caransebeș, dar totuși nu puteai să mergi pe jos până în Caransebeș. Se mai certa cu vecinii, dar avea și unii cu care se înțelegea bine. Adică te duci într-un sat, nu te înțelegi bine cu oamenii, n-ai nici carnet, depinzi de alții. Și zic: nu vă e frică, nu vă simțiți singură? A, nu, nu! Avea răspuns la toate, zâmbea și uda florile. Și eu mă gândeam: ok, atunci ce să mai zic eu aici de fricile mele?
Vocile din cap
Ionuț: Știu că ție îți place să călătorești mult singură, să nu ai neapărat, pentru o perioadă îndelungată, pe cineva alături. Mă gândesc că după câteva zile se întâmplă ceva, apare o transformare pe traseu, încep să apară niște gânduri, niște dialoguri pe care le ai cu tine. Ce îți spuneai după două, trei zile? Ce începeai să discuți cu tine pe traseu?
Anca: Cred că chiar și mai devreme, de fapt. Problema era că voiam să fac vocile din capul meu să tacă, dar vorbeam cu mine, da. Ideea e că eu am venit pe traseul ăsta după o pauză lungă, în care nu mai fusesem în natură de mult timp, și voiam să recuperez, voiam să fiu aceeași persoană, voiam să merg foarte mult. Așa că toate dialogurile mele erau spre a mă îmblânzi cumva în ritm. În prima săptămână am mers deodată 37 de kilometri, și gândiți-vă că aveam și rucsacul în spate și era și cald. Altă dată 34. Vertiginos, mă apropiam de 40, de un maraton. Și eram: Anca, ce faci? Vrei să ajungi într-o săptămână la Drobeta?
Eu sunt foarte critică cu mine și ajung tot timpul să cred că, dacă nu fac suficient, dacă nu merg 30-40 de kilometri pe zi, nu e suficient ce fac, nu sunt eu suficientă. Ce o să zică lumea? Vai, lumea asta imaginară din capul meu: de zici că eram la o olimpiadă și dezamăgeam niște fani, de zici că erau niște premii, că era viața mea în joc dacă nu ajung azi și acum. Și asta e doar un exemplu, o metaforă, de cât de critică sunt cu mine în viața de zi cu zi.
Bineînțeles, astea au multe motivații, pe care le discut mai în detaliu la terapie, dar vin multe și din școală, din cum am fost învățați, prin comparație (că X a făcut mai bine decât tine), poate din ce nu ți s-a spus acasă… Mi-am dat seama că toate lucrurile astea din capul meu sunt foarte adânc înrădăcinate, de multă vreme, și cât de greu e să scap de ele chiar și după atâția ani, când sunt un adult care poate să decidă unde vrea să stea și cât, și dacă o dor picioarele, poate să se oprească. Astea au fost cel mai greu de îmblânzit. Treptat, treptat. De aceea se numește cartea „Împăcare”.
Cum a apărut cartea
Ionuț: Știai de la început că pleci cu gândul de a scrie o carte? Că la final o să avem această carte?
Anca: Îmi place mult întrebarea asta, pentru că felul în care m-am gândit eu la cartea asta îmi arată că sunt, cumva, în meseria potrivită. Tot timpul aveam gândul ăsta, și în ultimii ani, când aveam stările astea de tristețe. De exemplu, eu am obiceiul să mut mobila prin casă: ca să-ți liniștești creierul, muți mobila. Și mă gândeam: aș vrea să scriu despre asta, despre motivațiile pentru care mutăm mobila. Dar, na, eu sunt reporter de mediu, unde să scriu eu despre mobilă? Totuși aveam gândul ăsta și îmi ziceam: cândva poate o să scriu despre cum mut mobila prin casă. Tot timpul aveam așa niște chestii în cap, și titluri, dar nu făcusem nimic cu ele.
O combinație între stările astea și toate gândurile despre momente pe care aș fi vrut să le pun la un loc m-a dus cu gândul spre o carte. Eu nu sunt un om bun de social media, de fragmente. Nu pot să pun tot ce am pus în cartea asta într-un reel. Aici, în carte, e esența mea, aici e sufletul meu scris.
Așa că am plecat la drum cu gândul că poate o să iasă ceva. Le ziceam oamenilor de pe drum: da, aș vrea să scriu ceva. M-am întâlnit cu drumeața elvețiană, care scria și ea și m-a întrebat despre ce o să fie cartea. Am zis: nu știu. Știam doar că am foarte multe chestii care mă apasă, pe care vreau să le scot din mine, să le pun în scris. S-a dovedit că a fost chiar ca un fel de terapie, dar nu știam despre ce o să fie.
Am avut și sprijinul lui Cristi Lupșa, editorul meu de la Decât o Revistă, care a avut toată încrederea și m-a luat, înainte să plec, la o sesiune aproape de terapie: hai să vedem despre ce e vorba. Am vorbit cu el și de pe traseu, ne schimbam mesaje, mai aveam niște epifanii, iar el îmi spunea: dar știi de studiul ăsta, dar știi de cartea asta. Îmi arunca resurse, ca la undiță. M-a ajutat foarte mult, și abia când m-am întors s-a cristalizat cât de cât.
Acum, ca să fiu sinceră cu totul: după prima călătorie mai aveam un draft de carte, dar era un fel de rezumat al drumeției, un ghid, un jurnal de călătorie în ritmul clasic. Aici e foarte mult din mine, din sufletul meu personal. Am convenit că tăiem tot ce a fost în manuscrisul ăla, că nu are rost. Ăla n-a ieșit pentru că era doar un jurnal și nu era suficient din mine, cum mi s-a spus în feedback. Am luat-o de la zero. Am spus că o să fie doar despre bucata asta și m-am pus la scris. Am mai procrastinat, am mai plâns, am mai editat și, într-un final, a ieșit cartea.
Scrisul ca a doua călătorie
Ionuț: Mă întorc un pic la scrisul cărții. Odată ce te-ai pus la birou și ai început să scrii, să aduni toate informațiile, să asculți din nou pe unde ai trecut: ai redescoperit cumva traseul pe care l-ai făcut fizic, într-o altă modalitate?
Anca: Odată ce am început să scriu, mi-au venit foarte multe gânduri care nu-mi trecuseră pe traseu. Asta e bucuria scrisului: scrii, ești într-o zi și zici, a, dar stai, în bucata aia puteam să fac altfel. Am avut o zi, de exemplu, în care m-am gândit foarte mult la mama. Nu voiam să bag partea asta din poveste, dar m-am gândit că ar fi necinstit să nu fac asta, pentru că e parte din poveste, atâta cât am putut să dau.
Ionuț: Ai avut, în fond, o a doua călătorie în timp ce scriai?
Anca: Da, da. Felul meu de a scrie a fost că mi-am luat notițele, am citit notițele dintr-o zi și după aia am scris despre ziua respectivă. Parcă am mai făcut o dată drumul. Era ciudat că mă întorceam la unele părți din mine, mai ales când am depășit foarte tare limitele corporale și ce puteam să fac. Parcă voiam să am mai multă blândețe față de fata care a plecat la începutul traseului, cu toate grijile ei. Eram mai ușoară, mă uitam mai blând la versiunea trecută din mine.
Titlul ăsta, „Împăcare”, mai la suprafață sau mai în profunzime, a fost de la început cu mine. Mă bucuram că am reușit să renunț la niște versiuni trecute ale mele, să accept că au fost, că au făcut cât au putut. Sunt chestii pe care n-am reușit să le fac și pe care le tot cărăm după noi, tot regrete: că n-am făcut asta, că n-am dus ceva până la capăt. Am reușit să trec mai departe de unele dintre ele. Scriind, îmi aminteam de mine de acum 10 ani și ziceam: Doamne, ce greu a fost.
Dacă am putea să ne uităm mai des la fata sau la băiatul de acum 10-20 de ani, să vedem cum suntem acum, să vedem așa curba, cred că ne-am da seama că nu e chiar atât de rău, poate. Asta m-a ajutat traseul să fac, și scrisul. Prin scris m-am oprit și m-am uitat la curba asta. Foarte, foarte rar fac exercițiul ăsta.
Dacă ar fi să pot vorbi cu Anca din liceu, căreia oamenii îi spuneau că ar trebui să dea la litere sau la jurnalism, că are talent, și dacă i-aș spune ce se întâmplă în următorii 15 ani, cred că mi-ar râde în nas și nu m-ar crede. Dar, wow, toată nesiguranța din ultimii 15 ani: acum sunt chiar ok. Sunt bine și ar trebui să-mi aduc aminte mai des asta.
Oamenii și prejudecățile lor
Ionuț: Pe Via Transilvanica ai învățat să vorbești altfel cu oamenii cu care nu ești de acord? Care au alte opinii, cu totul altele? Cum au fost aceste conversații, mai ales în contextul tensiunilor cu alegerile?
Anca: E o întrebare foarte bună. Până la urmă, cred că, în București sau în orice oraș mare, și de orice parte a spectrului politic, te închizi într-o bulă în care cel mai probabil toți oamenii, sau majoritatea, au aceeași părere ca tine. Am ajuns în teren și am avut câteva discuții cu oameni care nu votaseră ca mine.
Normal că e un moment în care te abții de la niște lucruri pe care ai vrea să le spui. Dar norocul meu este că m-a ajutat foarte mult meseria de jurnalistă să tratez problema într-un anume fel. Sunt acolo și știu că n-am dreptate absolută, nu trebuie. Oamenii aveau niște chestii pe care le spuneau, aveau niște argumente pe care nu aveai cu ce să le contracarezi, și atunci nu puteai decât să stai să asculți și să spui: da, știu, e greu.
Partea surprinzătoare a fost că n-a fost niciodată o ceartă, nici cu cei cu cealaltă viziune politică. Nu au încercat să-mi spună: ei, dar știi că nu e bine ce ai făcut. Nici eu n-am încercat. Unii dintre ei puneau ceva pe masă și atunci preferam să ne concentrăm pe cât de bună e plăcinta pe care mi-au adus-o și încercam să schimb discuția spre rețetă. Ce mi-a plăcut cel mai mult este că nu ne-am spus unul altuia că părerea ta nu contează sau nu e ok. Și e bine să ieși din bula ta, ca să-i înțelegi pe cei din țară, din alte medii, să vezi ce greutăți au și de ce au ajuns să-și formeze aceste păreri, și de ce funcționează această creștere politică pe partea cealaltă. E complicat și nu cred că o să fie mai puțin în perioada următoare, dar cred că sunt importante exercițiile astea de a ne asculta unii pe alții, chiar dacă venim din spectre diferite.
Ionuț: Aș întoarce un pic oglinda aici: tu ai plecat la drum cu prejudecăți?
Anca: Nu știu dacă e o prejudecată, dar e ceva ce încă încerc să înțeleg. Mă gândesc la tanti Ioana din Prisăcina, despre care vorbeam și cu drumeața elvețiană. Mă gândeam că, fiind în locurile astea mici, în satele astea mici în care poate ai stat toată viața, sigur vrei să pleci de acolo, sigur ai visele astea. Oare ce o fi în București? Sigur toată lumea vrea să plece. Și eu, venind din București, aveam tot timpul setea asta de a cunoaște alte țări, alte locuri, dar și pentru că am avut privilegiul și deschiderea spre alte lumi.
Am ajuns la tanti Ioana, la Prisăcina, care și ea, și soțul ei nu ieșiseră mai niciodată de acolo. E prin zona Herculane, într-un cătun de munte foarte frumos. Dacă țin bine minte, nici nu au mașină, deci depind de alții, ca doamna care se mutase singură, Rahela. Dar sunt foarte fericiți cu viața lor acolo. De acolo le e familia, ei, spre deosebire de Rahela, de acolo se trag, acolo s-au cunoscut, acolo s-au luat. Și n-au simțit niciodată nevoia să exploreze. Vin dintr-o generație din țara asta care îndrăgește foarte mult pământul lor, tot ce au plantat, și văcuțele lor.
Cred că i-am întrebat: dar nu vreți să plecați? Păi nu, eu sunt fericită aici. Se și bucurau că, pentru că există Via, acum vine lumea la ei. Cunosc și ei oameni, cineva din Germania, cineva care vorbește engleză. Și, chiar dacă nu vorbesc engleză, se înțeleg prin semne, prin orice. N-au rușinea asta: dacă nu înțeleg limba, gata, nu te mai primesc. M-a lovit asta și încă mă gândesc la treaba asta. Cred că m-a lovit pentru că oglindea nevoia asta de a fi într-un loc și de a zice: mămă, ce mișto e aici, aici vreau să fiu toată viața. Dar cu o seninătate: viața e grea, iarna e greu cu lemnele, dar nu, ăsta e locul nostru. Un senin care a rămas cu mine și la care mă gândesc.
Cu ce nu te-ai împăcat?
Ionuț: Cu ce nu te-ai împăcat?
Anca: De unde să încep? Câteva lucruri. Nu m-am împăcat încă cu faptul că nu am ajuns la un echilibru, așa cum mi-ar plăcea, între muncă și călătorit. Anul ăsta, de exemplu, n-am avut un concediu ca lumea și se simte. Am luat proiecte mai cu sens anul ăsta și, bineînțeles, cel mai mare proiect cu sens este cartea. Dar nu am reușit să mă echilibrez în așa fel încât, fiind freelancer, să-mi fac programul cum vreau, cel puțin în teorie. Nu am reușit să mă rup de tot, să închid și să plec undeva, fie și o săptămână.
Se întoarce vocea aia, criticul, monstrul care vrea să te trimită spre prăpastie. Vine din când în când, mă enervează că vine, îl văd, îl simt și încerc să-l țin sub control. Dacă nu pot să plec mai mult, plec măcar mai puțin. Via mi-a amintit de exercițiul ăsta foarte important: să ies, să fac ceva fizic. Ies din casă instant, am parcul lângă mine, dau o tură de parc, mă duc la cumpărături. Uneori ies fără telefon după mine, dacă știu că nu mă caută nimeni, doar ca să-mi iau niște ceapă verde. Sau mă apuc de gătit ceva, ceva cu mâinile, și încerc să mă calmez și să-mi aduc aminte să respir, să beau apă, să dorm. Asta e cea mai mare chestie.
Nicoleta (din echipa De la sat): Ți-ai împachetat toate vulnerabilitățile astea într-o carte. Cât de împăcată ești cu lucrul ăsta, mai ales că au citit-o foarte mulți oameni?
Anca: Mă gândesc și eu tot timpul la partea asta. Am găsit la un moment dat, în analele internetului, un citat, nu mai știu cine îl zisese: vreau să scriu o carte și vreau să fiu faimos, să mă citească toată lumea, în afară de familia mea, de oamenii care mă cunosc. Cam așa mă simt și eu. Spre exemplu, nu mai postez pe Facebook, acolo sunt rude foarte vechi. A venit la lansarea din București o verișoară pe care nu o mai văzusem de douăzeci de ani și nu știam cum să mă comport cu ea, pentru că am o parte din familie cu care n-am prea ținut legătura.
Am fost un pic inconfortabil la început: poate nu ar trebui să știe nașa mea de nu știu unde ce am plâns eu. Dar, altfel, simt ce spunea Chris Jones la conferința The Power of Storytelling, care și el a publicat acum o carte personală: se întâlnește cu oameni care l-au citit și au impresia că sunt deja prieteni, pentru că au citit ceva atât de personal despre el. Te întreabă: și cum mai e acum, și cum mai e cu copiii. Ai o discuție mega-intimă cu cineva, pentru că, na, ți-ai dat din casă.
Dar altfel este foarte rewarding. De atâția ani, în jurnalismul ăsta pe care îl facem mai narativ, am învățat un lucru cu care sunt în totalitate de acord: scriem ca să ne simțim mai puțin singuri. Simt că fix asta am făcut, pentru că în ultimele două luni nu încetează mesajele în inbox. Ultima oară mi-a scris o fată din Oradea că am făcut-o să se simtă văzută, că așa se simte și ea. Numai mesaje de genul ăsta primesc: unele foarte scurte, fulgerătoare, care mă ating foarte tare, altele sunt scrisori. Uneori se materializează în îmbrățișări. Da, e greu. E foarte greu când ești prins în luptele astea, care poate pentru unii par mici. O să vedeți în carte, cine n-a citit: nu am plecat cu cancer la drum, nu mi-a murit cineva. Și totuși pleci cu un suflet destul de greu, de la rodajul ăsta zilnic, care uneori e foarte greu de dus. L-am descoperit eu, și mulți alții care mi-au scris. Cred că e foarte important să ne vedem unii pe alții așa cum reușim. Mă bucură. E straniu un pic, dar nu-mi pare rău, în fond.
Runda scurtă de întrebări
Ionuț: Trebuie să fii foarte bine antrenat ca să mergi pe Via Transilvanica?
Anca: Nu. Poți să mergi chiar și pe bucăți scurte.
Ionuț: Cât de scump este dacă nu vrei să dormi la cort?
Anca: Între 100 și 300 de lei pe noapte.
Ionuț: De câte ori ai dormit la cort?
Anca: Vreo șapte nopți, aș putea să spun, dintr-o lună. Șapte-opt.
Ionuț: Și a fost presiunea asta, că trebuie să montezi cortul și să-l demontezi?
Anca: Da, a fost. Scurtă paranteză: de aceea mi-am dat seama că nu-mi place cu cortul. Nu pot să mă odihnesc ca lumea la cort, cu toate zgomotele: animăluțe, vaci, oi, ciobani. E mai bine în cameră pentru mine, ca să fiu odihnită dacă vreau să merg o lună.
Ionuț: Care e lucrul inutil pe care l-ai cărat după tine?
Anca: O parte din trusa de prim ajutor. Parcă plecam într-un curs intensiv continuu: aveam o trusă, aveam multe bandaje. Din ele am păstrat doar o parte.
Ionuț: Ce ți-a lipsit cel mai mult în timpul traseului? Fie un obiect, fie altceva.
Anca: O să zică lumea că sunt fițoasă, dar a fost aceeași nevoie ca în 2021: o cafea bună. În Sebeș am găsit o cafenea cu o cafea bună. Mai erau și alte locuri, dar nu pentru cafea.
Ionuț: După un astfel de traseu, ai nevoie de zile de recuperare?
Anca: Da. Și vă recomand să vă luați zile de pauză și pe traseu. Eu am avut. Trebuie. Și un masaj, dacă se poate.
Ionuț: Ai face ceva diferit dacă ai porni mâine din nou?
Anca: În primul rând, n-aș mai căra cortul după mine. Și cred că, dacă aș putea să o iau de la început, aș face tot traseul dintr-o bucată, probabil.
Ionuț: La final faci și un fel de promisiune, cum spuneai mai devreme.
Anca: Da, anul viitor aș vrea ca și călătoria să fie pe Camino. Nu pe varianta clasică, ci pe o îmbinare între coastă și munte. Tot o lună și ceva ar trebui să-mi ia. Ce aș face altfel, apropo, și pe Via: m-aș bucura mai mult de pauze, mi-aș lua mai multe, dacă aș fi avut mai mult timp. Și pe Camino aș vrea o combinație: merg câteva zile, mai stau o zi, două, nu neapărat pentru că am nevoie să-mi recuperez, ci ca să fac o baie, să mănânc mâncarea lor bună. Nu e despre: azi am mers în patru ore, m-am depășit față de ieri. Pe Camino e despre cu cine ai vorbit, ce ați împărțit la masă, ați gătit împreună, ai avut vreo epifanie.
Citește și: