După un an în care am încercat să scriu poveștile altor profesori care fac educație la sat, am adunat suficient curaj încât să transform rubrica „Jurnal de școală” în ceea ce Ionuț și Andreea mi-au sugerat încă de când am lansat De la sat: să scriu despre mine, despre ceea ce fac eu. Sunt învățătoare de vreo trei ani într-o comunitate de lângă Brașov, unde încerc să-i aduc pe copii la școală și să-i fac să învețe ceva nou în fiecare zi. În acte, suntem oraș în toată regula. În realitate, nu există străzi asfaltate, apă curentă, canalizare. Comunitatea, care are origini rome, s-a așezat aici acum zeci de ani și s-a extins de una singură de-a lungul timpului, după un principiu foarte simplu: unde era o parcelă liberă, cineva își ridica o casă. Acum, vreo 10.000 de oameni trăiesc aici. Nu se vorbește limba romani, nu se poartă portul tradițional al romilor, dar se merge prin noroaie, se ard lemne în sobe, apa se ia de la izvor, iar autobuzul ajunge doar de câteva ori pe zi. Vă voi scrie pe tot parcursul lui 2022 despre cum e la școală, de unde îmi iau inspirația, despre lecțiile pe care le învăț, despre dezamăgiri, despre progrese și ce mi-ar fi plăcut să știu înainte să ajung la catedră.
Eram în anul al treilea de facultate când m-am înscris la titularizare. Locuiam în Iași, într-un cămin studențesc, când am început să fac drumuri către Brașov, unde îmi doream să fiu învățătoare din luna septembrie a anului 2018. Am ales acest județ pentru că mă înscrisesem și în Teach for Romania, un ONG care susține cadrele didactice să meargă în zone defavorizate, iar la momentul respectiv nu se extinseseră încă în zona Moldovei. Aveam în vedere o școală din municipiul Săcele, unde eram aproape sigură că voi prinde post: de regulă, în septembrie, după ce își alegeau toți învățătorii care au susținut examenul de titularizare post, aici mai rămâneau locuri libere. Totul părea pregătit, chiar dacă la începutul lui iulie îmi susțineam licența în jurnalism, iar trei zile mai târziu aveam proba scrisă la examenul de titularizare. Nici prin cap nu-mi trecea atunci câți bani le voi cere alor mei și cât de greu e să ajungi învățătoare.
De câți bani am avut nevoie să ajung învățătoare
Am început să-mi caut chirie încă de prin iulie: ofertele erau puține, iar prețurile foarte mari. Brașovul nu era o opțiune pentru mine: 1000-1500 de lei pentru o garsonieră era mult prea mult. Dar Săcele, un municipiu lipit de reședința de județ, părea o variantă bună. Îmi amintesc că am făcut un drum la Brașov după mijlocul lui august doar pentru a vizita apartamente, o zi întreagă am mers prin Săcele, fără vreun rezultat. Aveam gratuitate cu legitimația de student, iar asta m-a ajutat mult. Mai era o singură ofertă care corespundea cerințelor mele, un apartament cu două camere, la aproape 1000 de lei, dar care putea fi văzut abia peste trei zile. Eram la Fenyes, un restaurant din centru, la masă cu două colege, când încercam să-mi dau seama unde urma să locuiesc de săptămâna viitoare. Mai aveam câteva ore până mă urcam din nou în tren, să pornesc spre casă, și speram că va mai apărea un loc pe care l-aș putea numi „acasă”.
Am bătut palma până la urmă cu proprietarul apartamentului cu două camere: două luni garanție + luna în curs. Se elibera abia din octombrie, dar reușisem să găsesc alt loc unde să locuiesc cu chirie în septembrie, cam la același preț cu apartamentul din Săcele. Una dintre colege mele l-a văzut pentru mine și îi voi fi mereu recunoscătoare pentru asta. Pe 30 august am plecat spre Brașov cu 2000 de lei pentru garanție, 1000 de lei chiria pentru luna în curs, bani de mâncare și bani ca să trăiesc. Am călătorit noaptea, la cușetă, și îmi amintesc cum mi-am ascuns portofelul sub bluză cât am dormit. Aveam un singur geamantan de mână, ca cele pe care le iei cu tine în avion, unde îmi pusesem trei perechi de pantaloni, două perechi de încălțăminte, o geacă și câteva bluze.
La începutul lui octombrie, tata mi-a mai pus pe card o nouă sumă: banii pe o lună de chirie (cam 4000 de lei din septembrie și până în acel moment) și bani de trăit. Tot atunci a venit la Brașov pentru prima dată și m-a ajutat să mă mut în apartamentul care urma să-mi fie casă pentru următorii doi ani. Mi-a adus legume și borcane de acasă, pernă și pilotă, cuptorul cu microunde. În Sharanul nostru mai era loc doar pe scaunul din dreapta șoferului, pe care ai mei îl ținuseră pentru mine.
Dar o învățătoare la început de drum nu are nevoie doar de o casă, mâncare și bani de trăit. Am cumpărat încă de la începutul anului școlar coli albe, dosare, bibliorafturi și folii pentru documentele pe care trebuia să le fac, dar și alte lucruri de care am avut nevoie pentru a-mi confecționa materialele folosite în predare: hârtie colorată, foarfecă, lipici, carton, bandă adezivă de hârtie. Pentru printat, am folosit imprimanta școlii pentru materialele alb-negru, iar pentru cele color am mers la un centru de copiere din oraș. Vreo 300 de lei am cheltuit pe aceste lucruri până la primul salariu. Încă vreo 300 de lei s-au dus pe caiete, creioane, culori, acuarele, pensule și lipici pentru elevii mei. Școala este într-o zonă defavorizată, iar tot ce le-am cerut părinților a fost să-și trimită copiii la școală. Unii dintre elevi au venit cu penare și caiete, dar pentru ceilalți am făcut o masă cu materiale, de unde fiecare își putea lua lucrurile de care avea nevoie. Aș fi vrut să le cumpăr și încălțăminte, și sendvișuri, de care era atâta nevoie, dar nu puteam să le mai cer bani alor mei.
Primii bani de la școală i-am primit pe 14 octombrie: 1948 de lei. Am crezut că-mi vine rău. Nu m-am făcut învățătoare pentru bani, dar speram să-mi pot plăti măcar chiria și să trăiesc decent, mai ales că-mi era rușine să le mai cer bani părinților după o lună și jumătate în care, dragii de ei, mi-au trimis cât am avut nevoie. Ce m-a ajutat foarte mult în acea perioadă a fost bursa oferită prin programul Teach for Romania, care reușea să-mi acopere cea mai mare parte din chirie. În rest, sărut mâna, mamă, tată, că ați avut să-mi dați bani!
În lege este prevăzută o primă pentru tinerii care încep să lucreze, imediat după absolvirea facultății, în altă localitate decât cea de reședință. Cererea se depune la școală, dar banii nu se obțin ușor. De regulă, primăriile se plâng că nu au fonduri, iar ele nu se primesc. Eu, de exemplu, i-am primit cam pe la jumătatea celui de-al doilea meu an în învățământ.
***
Ai aflat, deci, de câți bani am avut nevoie să ajung învățătoare. Între timp, salariul meu a mai crescut: s-a mai adăugat norma de hrană, mi-am dat definitivatul și am trecut la altă grilă de salarizare. Dar bursa de la Teach for Romania nu o mai primesc pentru că am absolvit programul acum un an și jumătate, deci, acum câștig tot cam cât câștigam în 2018. Iar de fiecare dată când cineva mă întreabă dacă mă descurc să trăiesc decent din salariul de profesor le spun: „Doi ani am avut bursa Teach. După ce s-a terminat, m-am măritat.”