Mersul, toamna, prin câmpul de floarea-soarelui sau răsărită, așa cum îi zicem în grai moldovenesc, mă întrista teribil. Pe cât de spectaculoase sunt lanurile înflorite, pe atât de dramatic e sfârșitul acestora. Monocrom, ghimpos și jilav, ca după amiezele de octombrie.
În spatele combinei sovietice, mama și tata, eu și sora mea de cinci ani, fiecare cu sacul potrivit înălțimii și vârstei sale, strângeam capetele de răsărită alunecate printre ghearele combinei. Cu cât mai veche și hodorogită era mașinăria, iar pierderile din urma sa erau mai mari, cu atât sacii noștri se umpleau mai rapid. Îi legam îndemânatic la gură, îi căram la Moskvich-ul nostru roșu și reveneam în câmp cu o porție nouă de saci goi.
Capetele rămase pe câmpul proaspăt ras erau mici, urâcioase, dar cu destule semințe pe ele ca să ne convingă că merită și ele luate acasă. Mici pentru despărțitoarele hederului pe care tocmai le-au păcălit, dar atât de mari în palmele mele. Câmpurile aparțineau cooperativei agricole din sat. După ideologia comunistă, care se lăsa greu uitată și după zece ani de la destrămarea URSS, aparțineau și nouă, sătenilor. Era răscruce de mileniu, salariile moldovenilor veneau o dată la câteva luni, iar oamenii se descurcau cum puteau. Atât cât să le ajungă de mâncare și lemne. „La colhoz pe dealul mare, cine fură, acela are”, zicea un celebru proverb sovietic, iar proprietarii pământurilor tolerau îndeletnicirea, atâta timp cât oamenii strângeau din spatele combinei, dar nu din fața ei. E păcat să putrezească pe deal! Noi, milenialii, i-am zice sustenabilitate.
La sfârșit de zi, după ore petrecute în câmpul de floarea-soarelui, goleam sacii și ne adunam în jurul grămezii răsturnate pe o pătură imensă. Scoteam bețele tocite, loveam cu putere în capul de floarea soarelui, iar semințele săreau în toate părțile ca popcornul în ceaunul de fontă. Ca un cântat la tobe. Poc-poc!
Treceam semințele printr-o sită imensă, cu degetele micuțe alegeam frunzele și alți intruși, iar cele mai mășcate mergeau la piața din oraș. Să aibă și orășenii ce scuipa în lungile seri de iarnă! Cele mai mici deveneau sticle cu ulei gras și auriu la oloinița satului. Și, neapărat, păstram câteva kilograme de semințe pentru familia noastră. Cu un kilogram de semințe trecute prin mașina de tocat și o jumătate de kilogram de zahăr ieșea o bunătate de halva de casă. Și o tonă de dulce bucurie!
