Proiectul „Nu-i nimeni acasă” a pornit dintr-o durere personală, căci pe zi ce trece casa bunicilor mei își lasă umerii și se afundă și mai tare în întuneric. De fiecare dată când merg acolo, văd câte un alt obiect care-mi amintește de bunica și de cum era odată. Casa din deal spune, prin obiecte, povestea bunicilor. Asta fac casele, oglindesc ce simțim și, în ani, se transformă într-un muzeu de familie. La sat sunt multe case la poarta cărora, dacă strigi, n-o să ți se răspundă, căci nu-i nimeni acasă. Dar eu aleg, totuși, să merg, nu să strig, ci să ascult.
Constantin s-a căsătorit la 33 de ani, când deja trecuse prin atâtea greutăți de-ai fi spus că sufletul i se născuse bătrân. Tinerețea și-a petrecut-o sub semnul războiului, căci a împlinit 22 de ani pe front, unde lupta să-și apere țara. La mijlocul verii, în 1944, a fost capturat și trimis într-un lagăr din vechea URSS. „Cântatul l-a ajutat pe tata”, îmi spune Rodica, una dintre fiicele lui Constantin. Era pe pământ străin, departe de casă și obligat să muncească în folosul URSS, alături de mai bine de alți 100.000 de români. „A făcut și tifos în perioada aia”, îmi spune ginerele bărbatului. Într-o noapte l-au băgat în acea cameră, unde, dacă intrai, știai sigur că nu mai ieși viu. Dar Constantin a rezistat o noapte-ntreagă, i-au scos trupul a doua zi dimineață și era viu. După o vreme, printr-un noroc, tot într-o zi de vară, a reușit să scape de tot din lagăr. A fugit și nici că s-a mai oprit.
În sat, mama lui își plângea amărăciunea, mergea la biserică și-i spunea preotului să citească o rugăciune și pentru fiul ei mort, săracul, pe front. Nu se mai știa nimic de Constantin, pesemne că plecase la cei neînsuflețiți. Doar că, într-o zi, Constantin a reușit să ajungă înapoi în satul Poiana Micului, aflat la 20 de kilometri de Gura Humorului.
A încercat să uite de ororile războiului, așa că atunci când făcea câte-o treabă acoperea liniștea din jur cu un cântec sau cu un fluierat ritmat. Cutreiera pădurile din jur și tot acolo își găsise și un loc de muncă. „Mulți lucrau în echipe pe atunci, însă tata a lucrat mai mult singur”, îmi spune Rodica, în timp ce trecem pragul casei părintești. Își amintește că pe-atunci, era în sat haiducul Ghivnici, un Robin Hood de România, care fura de la cei bogați și dădea la cei săraci. Constantin îi aprecia curajul și nu de puține ori l-a adăpostit, s-a purtat omenește cu el, cum de altfel ești învățat la sat s-o faci. Dar „băieții răi” erau pe urmele lui Ghivnici și-ale celor care-l însoțeau ori ajutau. Au aflat de Constantin, i-au pregătit un dosar „uite atât de gros”, îmi explică femeia. Așa a ajuns bărbatul închis și în propria țară, trimis de către comuniști departe de sat, la Poarta Albă. Când s-a întors de acolo, și-a unit destinul cu Ileana.
Bătrâna Ileana a murit cu suflet tânăr, căci mintea a dus-o înapoi în anii războiului, pe când avea vreo 20 și ceva de ani. După ce s-a stins soțul din viață, acum 11 ani, de durere, mintea a fugit din prezentul solitar și s-a oprit la poarta părinților. „A făcut boala Parkinson după ce a plecat tata. Trăia în trecut, spunea că merge la mama ei, că se pregătește să plece la bal”, spune fiica Ilenei. Și nu degeaba mintea ei voia să stea acolo, în acea perioadă l-a cunoscut și pe Constantin. Pe un lot de pământ primit de la stat și-au construit prima casă, din lemn. După o vreme au demontat-o și au vândut-o ca să facă loc uneia mai mărișoare, cea lăsată singură acum. Și-au luat animale, vreo 10-15 vaci, bărbatul avea și vreo 24 de hectare de pământ, o avere pe vremea aia, și cu acestea s-au îngrijit de cei opt copii. Băieții au plecat primii de acasă, s-au însurat. Au primit din partea tatălui câte patru hectare de pământ și, din banii de pe fân, le-a construit și câte-o casă. Nici fetele n-au fost lăsate de izbeliște, au primit și ele pământ și mobilă. „Toamna venea acasă cu o căruță de perje, săpa o gaură mare în grădină și o zi și-o noapte fierbea povirla, un fel de magiun, dar fără zahăr. Din ea ne hrănea pe noi toți”, îmi spune Rodica, în timp ce ne uităm pe rând la fotografiile alb-negru întinse pe masă.
Cine împodobește bradul?
Trecem de primele două camere din „casa mare”, ieșim din nou în curte. Zăpada se zvârcolește sub picioare și, din când în când, se aude sunetul guguștiucului. Mergem în camerele în care și-au trăit bunicii ultimii ani. Deasupra sobei stau la uscat câteva pahare și trei-patru căni. „Mama mereu îi zicea lu’ tata când îl vedea cu câte-un pahar: «Costică, iar la sticlă?»”, îmi povestește Rodica. În cealaltă cameră, ceasul s-a oprit, iar în stânga lui, deasupra unui dulap, se odihnesc câteva perechi de încălțăminte ce au aparținut soților.
Casa este vizitată deseori de câte unul dintre copii, însă de-a lungul anilor pare că s-a transformat într-un muzeu personal al familiei. Aici zăbovesc amintirile și își cresc rădăcinile și, din acest motiv, înstrăinarea locuinței pare un lucru greu de făcut. În acte casa aparține tuturor, căci moștenirea încă nu a fost dezbătută. Toți frații își au și ei casele în satul lung de câțiva kilometri, care șerpuiește printre dealuri. Se îngrijesc de casă pe rând, atât cât pot. Bărbații din familie se ocupă de curte, iar femeile mai vin și șterg praful, se mai uită cu jale la fotografiile vechi sau chiar se pun pe împodobit bradul. „Sora noastră, Verginea, a visat-o anul trecut pe mama și a întrebat-o de ce nu i-am împodobit bradul în casă, așa că anul ăsta ne-am pus pe treabă”, povestește Rodica. Au pus un brad natural într-una din camere și l-au împodobit, ca să fie Crăciun în casă, cam cum era odată.
După ce au plecat toți copiii la casele lor, nepoții au început să întrețină gălăgia. „Îmi amintesc de acele oale de tochitură care erau cumva conice. Când veneam de la fân sau de la biserică, tata scotea tochitura, mama spărgea câteva ouă și ne puneam la masă. Aducea și brânza de la bărbânză… N-am mai mâncat mâncare de ‘ceea, după ce au murit ei”, îmi spune Rodica, în timp ce încearcă să caute butoaiele de lemn în cămară. Ieșim din nou în curte și ne oprim în fața ușii, de unde se vede lădița veche, din lemn, deasupra căreia se odihnește un covoraș negru. „Acolo puneam făina”, îmi spune femeia, iar nepoata Gabriela zice că tot acolo erau ascunse și bomboanele de Crăciun pe care le căuta cu mare bucurie. „Cât trăiesc părinții, familia este unită”, îmi spune cu un glas domol Rodica, apoi plânsul o oprește din povestit. În locul părinților au rămas amintirile, câteva fotografii alb-negru și o casă singură, care așteaptă în tăcere, poate-poate s-or întoarce stăpânii.
