După un an în care am încercat să scriu poveștile altor profesori care fac educație la sat, am adunat suficient curaj încât să transform rubrica „Jurnal de școală” în ceea ce Ionuț și Andreea mi-au sugerat încă de când am lansat De la sat: să scriu despre mine, despre ceea ce fac eu. Sunt învățătoare de vreo trei ani într-o comunitate de lângă Brașov, unde încerc să-i aduc pe copii la școală și să-i fac să învețe ceva nou în fiecare zi. În acte, suntem oraș în toată regula. În realitate, nu există străzi asfaltate, apă curentă, canalizare. Comunitatea, care are origini rome, s-a așezat aici acum zeci de ani și s-a extins de una singură de-a lungul timpului, după un principiu foarte simplu: unde era o parcelă liberă, cineva își ridica o casă. Acum, vreo 10.000 de oameni trăiesc aici. Nu se vorbește limba romani, nu se poartă portul tradițional al romilor, dar se merge prin noroaie, se ard lemne în sobe, apa se ia de la izvor, iar autobuzul ajunge doar de câteva ori pe zi. Vă voi scrie pe tot parcursul lui 2022 despre cum e la școală, de unde îmi iau inspirația, despre lecțiile pe care le învăț, despre dezamăgiri, despre progrese și ce mi-ar fi plăcut să știu înainte să ajung la catedră.
Una dintre problemele din comunitatea în care sunt învățătoare este abandonul școlar. Fie că sunt frați mulți și trebuie să se îngrijească unii pe alții, fie că nu au cele necesare pentru a merge la școală, fie că sunt trimiși la muncă, un lucru e clar: pe măsură ce înaintează în vârstă, copiii abandonează școala. Nicio instituție a statului și niciun ONG nu a reușit să oprească acest fenomen. Ca învățătoare, îmi pasă de fiecare copil pe care-l am în catalog, chiar dacă de multe ori trebuie să merg eu acasă după el și să-l conving că are nevoie să știe să scrie și să citească.
Pe M. am văzut-o în prima săptămână de școală din clasa a II-a. A venit să mă cunoască, i-am povestit despre colegii ei și i-am prezentat clasa. Eram foarte entuziasmată că se va reîntoarce la școală, după un an în care a stat acasă. Am zărit-o din nou abia după câteva săptămâni, când eram în poarta școlii. Mi-a spus că nu are ghiozdan și am convenit cu ea că dacă vine o săptămână la școală îi dăruiesc unul; iar dacă vine două săptămâni, va primi carioci și stilou. Aleg să fac jocul acesta cu fiecare copil pe care încerc să-l învăț să vină la școală. Îi pun în dosar o fișă, iar de fiecare dată când vine la școală își notează numele acolo. Așa învață să-și scrie numele și se pun bazele unei rutine. Lui R., de exemplu, i-am luat o pereche de teniși galbeni, pe care singur și i-a ales de pe site de la Decathlon. Nu m-a crezut că îi cumpăr tenișii nici când am dat comanda împreună, nici când am intrat cu cutia în clasă. Îmi voi aminti mereu zâmbetul de pe fața lui când a ieșit în acea zi din clasă încălțat cu tenișii lui galbeni. Copiii, mai ales la vârste mici, au nevoie de motivație din exterior până se formează rutinele.
După prima săptămână, M. a primit ghiozdanul și a învățat să-și scrie numele, dar apoi am trecut în online. Ne vedeam în fiecare săptămână la școală, îi dădeam fișe de lucru și ea le făcea cum putea. Mereu i-am explicat unde se descurcă din ce în ce mai bine și unde ar trebui să lucreze mai mult. Zâmbea de fiecare dată când mă vedea, iar eu eram mândră de ea, de cât de frumos evoluează. Ne-am reîntors fizic la școală abia peste câteva luni, dar ea nu a mai venit. În fiecare zi îi sunam tatăl și îi spuneam să o trimită la școală, că nu începem orele fără ea. De fiecare dată el promitea că o trimite și de fiecare dată eu începeam orele fără ea. Când postam pe grupul de whatsapp al părinților poze de la activități, tatăl ei era primul care comenta: „Ce frumos!”, „Felicitări!”. Iar eu răspundeam „Mulțumim! Dar vă rog să o trimiteți pe M. la școală”. M. a mai venit doar de câteva ori, i-am promis un stilou nou dacă vine la școală, dar de data aceasta nu a mai funcționat. A rămas cu situația școlară neîncheiată și a trebuit să repete anul.
Dar R. este și astăzi elevul meu. Lipsește în continuare destul de mult, dar este suficient de prezent încât să nu pierd legătura cu el. Știu că merge în pădure după lemne cu frații mai mari și se ocupă de alte treburi pe lângă casă. Nu mai are tenișii galbeni, dar a primit în dar alte ghetuțe negre, pe care le poartă când vine la școală. Nu-i mai țin evidența prezențelor pentru că el știe că sunt acolo pentru el și poate să-mi ceară ajutorul de câte ori are nevoie.
Niciodată nu știu dacă ceea ce fac îl va convinge pe un copil să vină la școală, dar la final de an, când trag linie, sunt mai mulți cei care se întorc la școală decât cei care abandonează. Nu-mi e scris în fișa postului să mă ocup de lucrurile necesare unui copil pentru a merge la școală, dar am învățat în cei trei ani că ceea ce dă roade este relația pe care o stabilești atât cu elevul, cât și cu adulții din jurul său. Pentru că, cel puțin la ciclul primar, nu e vina copilului dacă acesta nu vine la școală, ci a întregii familii.