Era replica ei. A devenit replica mea. O folosesc peste tot. Când încurajez pe cineva să continue un proiect sau o idee, când mi-o șoptesc mie ca să îmi dau curaj, când am desenat-o pe un scaun de lemn de la IKEA. O aud în familie, printre prieteni, printre colegi. La mese întinse, la cafele, la șprițuri.
Bunica a murit acum doi ani. Nu mi-e foarte clar nici astăzi ce a avut, dar parcă am auzit cuvântul cancer. Mi se zbârlește părul doar când îl scriu pentru că așa îi dau o forță și mai mare. Nu vreau să-i dau putere. A avut, deja, prea multă. Cum ar zice bunica — ducă-se cu noaptea.
Deși nu mai trăiește, în multe feluri, încă o simt prezentă.
Prezentă în vizitele pe care le fac la casa ei din Hârtop, un sat cu coline situat la șapte kilometri de Fălticeni. O gospodărie făcută cu cap și îngrijită pe măsură. Două camere cu paturi și sobe, o cameră de curat în care am intrat de puține ori pentru că acolo a fost și priveghiul ei, o săliță în care stătea apa rece de la fântână, un beci cu gemuri, dulcețuri, compoturi, murături și rachiu și un pod în care nu am fost niciodată. Acum a rămas casa noastră, a tuturor.
Prezentă în alte vorbe de duh pe care mi le-a spus de-a lungul timpului și pe care le am salvate într-o notiță pe telefon. Printre cele mai utilizate, devenite mantra între timp, se numără „orice buruiană are umbra ei”, „să îți iei pielița de pe ochi”, „nu te îneca la mal”, „dulceața se cam clatină”, „omul nu-l împaci nicicum”, sau „cât de rău să promiți la om și să nu te ții de cuvânt”.
Prezentă în modul în care ne aduna la ea în bătătură. Iarna ne strângeam chiar și șapte oameni într-o singură cameră și stăteam care pe sobă, care pe pat, care pe scaun, care la masă. Vara ne răcoream afară, pe prispă sau în foișorul de la căbănuța de lemn făcută de tata, unde mâncam cu poftă harbuz, beam cafele negre sau molfăiam cireșe și zmeură de la deal, adică din curtea ei aflată în pantă.
Prezentă în amintirile pe care ni le-a oferit an după an și pe care fiecare le poartă cu multă grijă în buzunarul de la vestă.
Pe bunica o chema Valeria, un nume pe care îl prețuiesc și care mi se pare extrem de frumos. Pentru că l-a purtat ea, dar, mai ales, pentru că sună așa de feminin și de puternic deopotrivă.
Era un om până într-un metru cincizeci și ceva, cu ochi căprui, dar și cu ceva verde în ei, iar când i-au prins cataracta din urmă aveau și reflexii albăstrui. Purta mereu batic și fustă, dar și vestă-n spate, indiferent de anotimp. Îmi amintesc că i-a plăcut un batic pe care i l-am luat din Gura Humorului, de la un soi de casă-muzeu, nu mai știu numele. Am fost mândră că ține la el, știam că are gusturi precise.
Avea mâini cu degete drepte, frumoase, lumea care ne-a văzut pe amândouă zice că semănăm leit și la mâini, dar și la față. Cei mai apropiați îmi spun că astea-s mâini de sfânt, cum sunt cele pictate pe icoane.
Deși nu apucam să o văd prea des în capul gol, doar în momentele în care refăcea nodul la batic sau venea unchiul meu, un fiu de-al ei, să o tundă, îmi plăcea că avea părul scurt. Poate pentru că și eu l-am purtat așa mulți ani. Parcă era pictat. Șuvițe scurte de gri stăteau așezate lângă câteva negre și multe albe. Era mătăsos — îmi plăcea să îi pun mâna pe capul ca de bebeluș pentru că avea pielea moale și fină. Când făceam asta, aveam senzația că o cuprind cu totul. Că e și mai mică decât pare, mai firavă, mai blândă, mai bună.
Mi-e dor de ea în multe feluri și mă mai apucă jalea și bocetul când mă aștept mai puțin. Ba când Facebook îmi reamintește că avem o fotografie făcută împreună, ba când mai zăresc scaunul de la birou pe care am scris replica ei celebră, ba când îi vizitez casa și ajung pe patul în care a dormit atâta amar de vreme, ba când mă uit la mama și o regăsesc pe ea în gesturi și expresii, ba când îmi dau seama că ea a fost primul community builder din familia noastră.
A știut să ne aducă împreună.
A știut să ne pună la treabă.
A știut să ne facă să râdem.
A știut să ne răsfețe cu cei mai buni cartofi prăjiți și turte pe plită.
A știut să ne dea ghionturi când ne culcam pe o ureche.
A știut să celebreze.
A știut să ne încurajeze.
A știut să fie căpoasă.
A știu să fie generoasă.
A știut să ceară.
A știut și mai bine să dea.
O simt cu mine pe oriunde sunt și mă bucur că am zeci de fotografii și de filmulețe cu ea. Când nu știu încotro, mai dau play la cele din urmă și vocea ei mă liniștește pentru că îmi amintește că încă e bine, încă se poate, încă avem cu ce. Tot bine sper că este și ea acolo sus, pe un nor, de unde se uită cu ochii ei migdalați la noi și se bucură că îi dăm înainte.
Dumnezeu să te odihnească!
