Turiștii care poposesc la Saschiz, Mureș, pot face cunoștință cu gastronomia locului, dacă aleg să ia masa în curte la tanti Ibi.
Ibolyka Macarov (Ibi) din județul Mureș a lucrat, împreună cu soțul ei, Cozma, 20 de ani în industria ospitalității, în Italia. De câțiva ani, însă, s-au retras acasă, la Saschiz, și gătesc pentru turiști și localnici.
Rolurile de gazdă li se potrivesc mănușă lui Ibi și lui Cozma. Am stat și la masă alături de ei, am stat și la povești, ne-au făcut turul casei și al grădinii și am depănat amintiri despre mâncare, familie și libertate. Ibi a fost dintotdeauna pasionată de gătit, în copilăria visa să aibă un laborator de cofetărie, iar Cozma, deși e constructor la bază, are o vastă experiență în bucătărie.
Pe drumul gastronomiei autentice
Acum patru ani, Ibi a început să gătească pentru călătorii care trec prin Saschiz, iar de ceva vreme au demarat procesul de înființare a unui punct gastronomiei local (PGL), care ar putea fi primul de acest fel din sat.
Ibi a lucrat în hotelărie în Italia și a deprins ospitalitatea, spune că știe să recunoască dacă un produs e făcut în casă sau dacă e cumpărat. „Rolul nostru, al celor care au punct gastronomic, e să știm că oaspetele a primit ceea ce trebuie pe masă, să plece mulțumit, să respectăm asta și să ne respectăm între noi.”
„Obișnuiesc de multe ori, cum ați venit voi acum, să am doi-trei oameni și să ne așezăm la masă, «haideți să mâncați!». Omul gustă cu încredere, în momentul în care vede că noi toți din familie mâncăm din aceeași mâncare”.
A făcut și cursurile necesare și spune că n-are nimic de ascuns și că la ei în curte totul este transparent: aici e bucătăria, acolo e grădina, restul lucrurilor de care au nevoie le cumpără de la mici producători din sat sau din zonă. Cu câteva zile înainte de a ajunge noi, au tăiat un porc pe care l-au tranșat, iar cu carnea vor face tocană, friptură, gulaș și altele. „La vită, de exemplu, susțin și producătorii de bălțată românească, că-s ai noștri, și pe cei care cresc Angus sau Limousine, vitele astea de carne.”
O masă „La tanti Ibi” include o afinată/rachiu la început, o supă, un fel principal și desert, iar ca băuturi servește socată, apă cu sirop, vin de casă, apă și cafea. Meniul îl stabilește având la bază rețete vechi pe care tot timpul le adaptează vremurilor: „Eu am crescut într-o familie cu o bunică din secuime și cu o bunică din zona asta, care gătea ungurește, dar în mod diferit. Am crescut și cu mâncăruri picante, și pline de rântaș, și grase, însă eu încerc și altfel, pentru că metabolismul nu mai e la fel ca acum 50 de ani.”
Pentru felul principal discută cu oaspeții la momentul rezervării, fiindcă vrea ca absolut fiecare persoană care îi calcă pragul, indiferent de alergii, intoleranțe sau afecțiuni, să se poată bucura de mâncarea ei. Nu a refuzat niciodată pe nimeni, pentru că „fie sunt oameni care au ales un alt mod de a vedea mâncarea — vegetarian, vegan, pescatarian — fie sunt oameni cu intoleranțe, cu alergii, cu boli”.
Își amintește că avut o rezervare în care o persoană din grup avea sindromul colonului iritabil, așa că s-a pus pe citit ca să înțeleagă ce poate să-i gătească. Își face schițe și se organizează astfel încât să mulțumească fiecare oaspete care alege să ia masa la ei.
„Eu consider că toți avem dreptul, indiferent ce probleme avem, să vedem lumea și să călătorim”, spune Ibi.
Explică faptul că sunt oameni care călătoresc cu stresul că nu găsesc mâncare potrivită pentru ei și ba își pun la pachet, ba își limitează călătoriile. Pregătește meniuri personalizate și nu ia în calcul să servească avocado sau hummus, mâncăruri care nu spun povestea locului.
Gătește cu legume de sezon
Doamna Iby spune că dintr-un anumit punct de vedere, toată evoluția este de bun augur, căci ai acces oricând la multe lucruri, pe tot parcursul anului, însă „fiecare lucru are vremea lui”. Când gătește, alege produse de sezon: „a fost salata, a fost spanacul, mai avem mangold și am mai semănat o tură de salată, vine vremea de fasole verde, dovlecei, morcovul deja e bun, cartoful nou și gata — e vremea când gătitul e floare la ureche.”
Când vine vorba de deserturi, doamna Iby spune că îi place să pregătească lichiu — care e un preparat care reprezintă zona Târnavelor — lichiu cu gris sau cu fructe și prăjitură cu rabarbăr (rubarbă).
Despre trecut
Depănând amintiri despre copilăria la sat, Ibi ne mărturisește că a avut o copilărie foarte frumoasă și că erau fericiți. „Am fost mulți, eram 12 oameni la masă zilnic, dar mâncarea nu ne-a lipsit. Noi, fiind copii nu prea voiam să mâncăm pâine, dar ne ziceau «mâncați, să vă saturați» pentru că era o găină care se tăia, una singură, nu 10, care se împărțea la toată familia. Duminica era specială întotdeauna, se tăia găina și era supă și friptură la felul doi. Duminica niciodată nu mâncam ciorbă.”
În timpul săptămânii, meniul avea ciorbe și diferite mâncăruri, orez, cartofi, fasole. „Iar la desert, fiindcă zicea că trebuie să avem digestie bună, făceau clătite, plăcinte, prăjitura Greta Garbo, o prăjitură cu gratii, cu gem.”
Cum află oamenii de tanti Ibi?
Saschiz e un sat prin care trec mulți turiști, iar proprietarii de cazări din localitate îi îndrumă pe vizitatori spre doamna Ibi.
„Atât cât e necesar, mă găsesc oamenii, mai mulți nici nu simt nevoia, pentru că nu facem față. Nu vrem să devenim comerciali.”
Spune că ea gătește singură și așa vrea să continue, familia o ajută la aranjat masa și la strâns lucruri, iar Cozma mai intervine câteodată în bucătărie. Tot sezonul cald sunt acasă, la Saschiz, iar din octombrie până în ianuarie, pleacă amândoi în Italia, la târguri de Crăciun, unde fac și vând covrigei pretzel. Se plimbă, dar și muncesc, îmbină utilul cu plăcutul în aceste săptămâni petrecute în peninsulă.
„Am trăit atâția ani, deci pentru mine Italia e ca și cum aș fi acasă. Am sufletul aici, că m-am născut aici, dar tot așa, trăiesc și acolo.” Vorbește română, italiană, maghiară, germană și se descurcă și în engleză, chiar dacă nu a făcut la școală deloc engleză. „Și mă descurc și în rusă, fiindcă soțul meu este rus lipovean și am vorbit cu socrii mei în limba lor”.
Vecinătatea femeilor din Saschiz
Pe lângă mâncare, Ibi și Cozma „servesc” și povești despre mâncarea pe care oaspeții o au pe masă, despre amintirile copilăriei, despre proiectele care se derulează în comunitate. Una dintre inițiativele despre care ne-a povestit este Vecinătatea femeilor din Saschiz, din care face parte și Ibi.
Vecinătatea este o formă de organizare fondată de sașii care locuiau în Transilvania, iar românii au preluat și ei obiceiul. Pe vremuri, era obiceiul ca după ce te căsătorești să te înscrii în vecinătate. „Cine nu era în vecinătate, e ca și cum nu era”. Oamenii cotizau și ofereau ajutor celorlalți: când era de construit o casă, când era de făcut o groapă pentru mort, când se făceau petrecerile de nuntă la căminul cultural.
„Dacă unul își făcea acoperișul la casă, și anunța vecinătatea, se mergea din casă în casă la fiecare ca să fie chemat la muncă pentru a face acoperișul.” Iar dacă nu puteai merge personal, trebuia să plătești un om în locul tău, ca mai apoi, când vei avea nevoie, să vină și la tine.
Femeile pe atunci nu se implicau, dar la 24 ianuarie, când se schimba conducerea — tatăl vecinătății, Vater (tată, în germană) — coceau plăcinte, prăjituri, le scoteau la poartă și bărbații treceau pe la poarta fiecăruia, unde soția ieșea cu ce avea mai bun. Se oferea și vin, iar tot vinul care rămânea îl fierbeau pentru rachiu. Tot femeile gestionau și vesela, fețele de masă, pentru evenimentele din comunitate. Indiferent că era botez, nuntă, înmormântare, pomeni aveau veselă pregătită — pentru cei din vecinătate era gratuit, iar cei care nu erau înscriși, plăteau ca să aibă parte de acest serviciu la eveniment.
Acum 11 ani, la Saschiz a fost reluat conceptul de vecinătate. Ideea de a avea vase nu mai e actuală, căci lumea ține acum la salon nunțile, de înmormântări se ocupă serviciile funerare. S-au strâns câteva femei din sat și au început cu evenimente, unul dintre ele fiind Sărbătoarea Rabarbărului, care a cunoscut tot mai multă notorietate. Astăzi, se susțin din donații și organizează picnicuri, târguri de sănătate, pentru oameni, au deschis o cantină la școală pentru a susține prezența elevilor care tind să abandoneze studiile.
„Râdeam că era ultima zi de școală și datorită faptului că am făcut șaorma (nu era chiar șaorma, era o lipie cu carne și legume), cred că și cei care nu veneau niciodată la școală au venit.”
Sunt aproape 15 membre active astăzi în vecinătatea femeilor din Saschiz și organizează activități diverse pentru copii și adulți: ateliere de pictură sau de ceramică. Când au ateliere de pictură, Ibi mai coace și câte o prăjitură și îi adună pe copii în curte — uniți de o activitatea creativă, spune că e mai bine decât să stea pe străzi sau cu telefonul în mână.
Vecinătatea bărbaților încă există, dar activitatea ei s-a redus foarte mult, mai ales după pandemie. De exemplu, în cazul înmormântărilor sau pomenilor, spune doamna Ibi, erau pe vremuri un prilej de socializare, dar de când a venit pandemia, oamenii pun mâncarea în caserole și s-a pierdut ideea de adunare.
„Nu mai socializează nimeni, e foarte comod cu firmele de catering, dar nu e același lucru.”
Socializarea este focusul pe care mizează Ibi în locul pe care l-a creat în curtea casei din Saschiz. Spune că a făcut intenționat două mese lungi, în loc de mai multe mese mici, la care oamenii să se strângă și să împărtășească povești și energie bună.
A fost visul din copilărie a lui Ibi să pregătească mâncare și se bucură că visul i se poate îndeplini, chiar și acum la vârsta de 62 de ani.
„Când mai aud pe careva că era mai bine înainte, îmi vine să-l împușc. Nouă, epoca comunistă ne-a tăiat toate aripile, noi n-am avut aripi să ne luăm zborul, să facem ceea ce vrem”.
Mărturisește că în spirit se simte ca la 16 ani și că doar când se uită în oglindă își vede vârsta corpului. „Când aveam 16 ani, nu aveam voie să port pantaloni scurți, părul vopsit sau să am un tatuaj, dar acum la 60 de ani le am și pe astea toate.” Nici nu termină de povestit Ibi, căci Cozma adaugă rapid, râzând: „Lasă că de tatuaj ne-am certat trei zile”.
Uite alte două texte în care povestim despre mâncare de la sat:
„Le place că văd ce pun eu în oală” – Mâncare ca la mama acasă