Una dintre școlile în care am predat în cei 30 de ani de profesorat a fost cea din Anieș, județul Bistrița-Năsăud. O școală mică, cu câte o clasă pe nivel, cu un colectiv de profesori entuziaști și cu elevi ambițioși. O școală cu o grădină cu dalii în față, cel puțin așa mi-o amintesc acum, al cărei director era Titus Cărbune, profesor de matematică, om cu o deschidere culturală de excepție, cititor al lui Platon și al lui Pârvan, colaborator la Gazeta matematică și pasionat de apicultură.
Eram foarte tânără atunci când am primit postul de profesoară de limba franceză în această școală. Locuiam în Sîngeorz-Băi, iar între cele două localități era o distanță de zece kilometri, așa că naveta pe care urma să o fac zilnic nu era printre cel mai dificile (credeam eu). În 1 septembrie m-am prezentat la școala din Anieș, temătoare, neștiind prea bine ce înseamnă să fii profesor în mediul rural. Cred că era ora opt când am ajuns acolo și prima persoană care m-a întâmpinat a fost îngrijitoarea. „Oare domnul director a ajuns?” am întrebat-o. „Apăi domnul Titus vine la școală de la șapte”, a venit răspunsul ei, în timp ce mătura coridorul. „E deja de vreo oră în birou. Școala e a doua casă pentru dumnealui.”
Am intrat cu timiditate în direcțiunea micuță. Era acolo, scriind de zor ceva. S-a ridicat în picioare, mi-a zâmbit și m-a invitat să mă așez pe scaunul din fața biroului. Mi-a oferit o cafea (cafeaua naturală era scumpă și destul de greu de procurat la acea vreme, așa că gestul mi s-a părut extraordinar), m-a întrebat cine sunt, de unde vin, ce așteptări și ce planuri am. Dacă autobuzul a fost aglomerat și care este titlul ultimei cărți pe care am citit-o. A fost o primă discuție agreabilă care mi-a alungat temerile inerente oricărui început. (După câțiva ani, într-un oraș, într-o încăpere impresionantă, am stat vreo 15 minute în picioare în fața unui alt director care, așezat pe scaunul masiv din piele, își recita, cu superioritate, monologul despre dificultatea de a fi profesor în școala sa.) M-a prezentat apoi celorlalte cadre didactice, patru învățătoare și șase profesori. Oameni ai locului, majoritatea foști elevi ai școlii, aveau ambiția de a face cât mai mulți elevi să-și continue studiile în liceele din județ sau mai de departe. Pasionați, punându-și sufletul pe tavă, mi-au predat lecția empatiei, a înțelegerii celuilalt, a responsabilității. M-au învățat să privesc de aproape copiii cu care lucram, să cobor în mijlocul lor de pe podiumul pe care încă mai trona câte o catedră masivă și să încerc să le aflu problemele. Să-i înțeleg pe cei care făceau câțiva kilometri pe jos la școală, venind de undeva de pe Valea Anieșului, pe aceia care după ore mergeau acasă și nu începeau (așa cum la acea vreme îmi imaginam) să citească lecția și să rezolve exercițiile primite ca temă, ci își ajutau părinții în gospodărie, pe cei care trebuiau să aibă grijă de frații mai mici, nu să conjuge verbele „avoir” și „être” . M-au învățat că nu severitatea, notele, testele te fac să fii cu adevărat profesor, ci iubirea față de copilul care vine spre tine, zâmbind, chiar dacă dimineață nu a avut timp să-și mănânce pâinea cu magiun sau chiar dacă mâinile îi sunt bătătorite de la sapă sau înnegrite de la coaja nucilor, toamna. Că nu a le pretinde copiilor ceea ce le este imposibil să facă este soluția, ci de a găsi cea mai bună metodă pentru ca învățarea să aibă loc în sala de clasă.
Mi-e dor uneori de școala aceea mică din Anieș. Mi-e dor de vibrațiile sufletești din sala profesorală, de oamenii aceia volubili cu care discutam câte în lună și în stele, de senzația unică pe care o trăiam dimineața când intram în curtea școlii, de atmosfera aceea patriarhală pe care nu am regăsit-o în niciun alt loc. De entuziasmul acelor ani. Sigur, între timp școala a fost reabilitată, e mai mare și mai modernă. Nu știu dacă mai cresc dalii în grădina din fața ei sau dacă grădina însăși mai există, dar știu sigur că oamenii care lucrează acum acolo predau mai departe lecția empatiei. Că fiica directorului de altădată continuă munca tatălui. Că viitorul copiilor din Anieș este pe mâini bune.
