Erau, ca și astăzi, în orice școală: panoul de onoare, expoziții (exploziții – le spuneam eu) de pictură și desen, programe de activități și altele. Într-o școală V-VIII, cu două etaje, așezată la îmbinarea mai multor dealuri, sub păduri bătrâne de foioase. În școala cu clasele I-IV nu mă adaptasem. Din mai multe motive. Nici la liceu sau la profesională. La facultate parțial. Poate doar la master – pentru profesorul Ioan Ică jr. Și la gimnaziu – pentru diriginta mea Pozsar Dumitrița. Diriginta mea a fost prima profesoară pe care am simțit-o ca pe cineva care poate crede în copilul împrăștiat și extrovertit. Mai era încrezătoare și învățătoarea surorii mele, tovarășa Angela, dar ea nu mi-a predat.
Tovarășa dirigintă a insistat să nu întârziem a doua zi, era în prima săptămână de școală și urmau fotografiile pentru pionierii fruntași. De fapt pentru comandantul de unitate (șnur albastru închis), pentru locțiitorul comandantului de unitate (șnur albastru deschis), pentru cei de detașament (șnur galben) și pentru șefii de grupă (șnur roșu).
La mine în familie statutul era descrescător: soră-mea aia mare avea șnurul albastru, cea mijlocie – galben, iar mie – pentru prima dată în viață – mi-au dăruit șnurul roșu. Țin minte că avea două colțuri romboidale ce mi se păreau ghinde.
Părinții munceau de dimineață în acea săptămână. Surorile mele s-au trezit la aceeași oră cu mine. S-au pieptănat. Și-au călcat cămășile. Au căutat ciorapi frumoși. Albi. S-au spălat cu atenție pe dinți. Mie îmi pregătise mama hainele, dar eu nu ieșeam pe ușă până nu îmi fierbeam gris cu lapte. Cu răbdare îl făceam, să nu fie nici prea moale, nici prea gros, să fie cum îmi place. Apoi siropul de zahăr ars într-o căniță metalică. Apoi mâncam mulțumită, în vârful patului, urmărindu-le pe surorile mele cum se pregătesc să fie cât mai frumoase pentru fotografiile de la panoul de onoare.
E drept că m-au certat amândouă când au văzut că sunt încă în pijamale, mama le spusese limpede să se asigure că mă voi prezenta „corespunzător”. În fine, n-au avut de ales. M-au lăsat în casă și au plecat.
Mi-am spălat farfuria, cu degetele arătătoare mi-am spălat a doua oară ochii și m-am îmbrăcat.
Aveam o singură problemă. Nu reușeam să îmi găsesc inelul de la cravata de pionier. Dă-i și caută în ghiozdan, în dulap, sub pat, sub dulapuri, sub chiuvetă, în coșul cu rufe murdare. Nu-i inelul! Am căutat în cutia cu jucării, sub masă și sub scaune, pe balcon, în hol în dulăpiorul cu papuci. Nu-i inelul! Am căutat în sertare, în vitrină, în dulapul din bucătărie, în vazele de sticlă, în borcanul cu zahăr. Nu-i inelul! Am căutat în buzunarele hainelor din dulap, în sertarul INTERZIS al Loredanei, sora mea mai mare, în cutiile cu de toate ale Mihaelei, sora mea mijlocie, în sertarul „cu bani” al părinților. Nu-i inelul!
Pe chiuveta din baie se aflau vreo două-trei garnituri de diferite mărimi pentru robinet. Erau din cauciuc negru. E drept că inelul pentru cravată era transparent ca sticla, dar nu mai aveam timp. Trecuse de ora 8.00. Am luat cea mai firavă garnitură, am tras-o pe cravată, și – fără să îmi amintesc că nu m-am pieptănat – am tulit-o la școală. Am sărit scările în grabă, am făcut vreo două „roata țiganului” cu ghiozdanul de mușama în spate, am intrat val-vârtej în prima sală de la parter, unde fotograful se apropia de finalul sarcinii și m-a fotografiat fără să apuc să trec de controlul doamnei diriginte sau de cel al surorilor.
E una dintre puținele fotografii cu mine la vârsta respectivă. Când o privesc știu: 1) că nu m-am pieptănat, 2) că am o garnitură pe cravată, 3) că mi-era somn, 4) că eram supărată și (mai ales:) 5) că inelul era undeva împreună cu cravata. Cea găsită de mine, decolorată și destrămată, era cu siguranță o cravată nefuncțională. Oricum, am ajuns în panoul școlii, pentru prima dată. Și pentru prima dată alături de surorile mele cuminți și zâmbitoare. Zâmbitoare doar până atunci.
Doar până când a văzut mama fotografia pentru care a plătit.
Doar până când diriginta m-a întrebat de ce Mihaela sau Loredana nu mi-au dat cravatele lor.
Doar până când m-au întrebat toți unde e cordeluța din elastic și de ce anume mi-am ales o cordeluță de plastic.
Până la urmă toți au spus: bine că fotografia de la panoul de onoare e portret și nu m-a surprins cu totul, precis nu aveam nici cureaua cum trebuie. Dar eu vă spun altceva: fără peripețiile în jurul acelui inel, sunt sigură că nu mi-aș fi amintit niciodată gustul grisului din acea dimineață.
