Aproape fiecare om pe care îl știm are cel puțin o rudă, un prieten sau o cunoștință care a plecat din țară. Chiar și noi, toți cei 6 membri ai echipei De la sat, avem părinți, frați, bunici, unchi, mătuși, verișori împrăștiați prin mai multe state, de pe mai multe continente. Au plecat în căutarea a ceea ce le lipsea acasă – bani, acces la educație de calitate, un loc de muncă, speranță – și au promis c-o să stea doar un pic. Pentru majoritatea, lunile au devenit ani, iar greutatea anilor îi face adesea să simtă că trăiesc vieți duble, dar că nu mai sunt întregi în niciuna. Am decis să-i întrebăm pe ai noștri cum a fost să plece din sat într-o altă țară, ce i-a speriat cel mai tare și ce i-a făcut să meargă mai departe. Dar, cel mai important, am vrut să ne spună cum cred că ar fi arătat viața lor și a noastră dacă stăteau acasă… Andreea continuă seria cu povestea plecării tatălui ei.
Sunt singurul copil al părinților mei. Tata m-a alintat toată copilăria zână. Mult timp nici n-am știut ce e o zână, dar spus din gura lui tata, cuvântul acela însemna totul. Am cerut să dorm cu el toată perioada școlii generale, pe unul dintre cele două paturi din camera pe care o împărțeam – eu, mama și tata. Când am mai crescut, mi-au făcut camera mea. Tata e constructor și chiar el a lucrat la ea. În toți anii de liceu, tata mi-a adus cafeaua și masa în pat, ca eu să mai pot dormi între înghițituri. De-a lungul vieții mele, a fost plecat din țară și a muncit în Italia, Scoția, Anglia și Irlanda. Au fost perioade mai scurte sau mai lungi de absență care m-au aruncat mereu într-o mare de emoții de tot felul și au remodelat familia noastră ca pe o plastilină.
Aveam șase ani când tata a plecat în Italia să muncească în construcții cu un prieten de-ai lui. A locuit cu el într-un garaj transformat în cameră, în care are și o poză. În ea, tata stă întins pe pat, e învelit cu o pătură colorată și arată liniștit. În realitate, nu cred că era tocmai așa. Muncea „la negru”, pe un șantier italian, într-o căldură amețitoare, sub conducerea unui șef pe care nu-l înțelegea. Când se certau fiecare vorbea în limba lui și gesticula mult.
Eu nu-mi amintesc prima plecare a lui tata, dar mi le amintesc pe toate celelalte și stomacul mi se face ghem instantaneu. Mama mi-a povestit că tata a sărutat-o lângă casă, s-a întors cu lacrimi în ochi și nu s-a mai uitat înapoi la ea.
Eu și tata eram foarte apropiați, doar eram zâna lui, iar eu nu concepeam cum va fi acasă fără el. Când casa a început să mi se pară goală, m-am agățat de perna pe care obișnuia să doarmă pentru că avea mirosul lui. I-am interzis mamei să o spele – dacă nu se mai întorcea, puteam să-i simt mirosul toată viața.
Primele șase luni mi le-am petrecut așteptând duminica în care tata putea să sune pe fix, la unchiul Marcel, fratele lui care locuia alături. Veneau și bunicii să vorbească cu el, așa că eu nu prea intram la rând. Mai bine, probabil doar am fi plâns amândoi. Tata s-a întors acasă după jumătate de an pentru că mama îi spunea că eu plâng pe ascuns de dorul lui și se temea c-o să mă îmbolnăvesc.
A ajuns noaptea, iar eu, deși m-am străduit să stau trează, am adormit până să-l văd. Când m-a trezit, am plâns în hohote, de supărare că adormisem și tata avea să creadă că nu-mi fusese dor de el.
Apoi a mai plecat din țară în Italia, pentru șapte luni. Cu el plecat viața și-a reluat firescul: eu mi-am prins dorul ca un clește de perna cu mirosul lui, mama s-a făcut tot mai mică de supărare, iar restul familiei a continuat să aștepte duminica. Tata a încercat să acopere lipsa lui cu o bicicletă roșie, pe care tot el m-a învățat în cele din urmă să merg, când s-a întors acasă. Mi-a trimis și-un pachet, în care mi-a pus un ceas de mână și un trening alb cu vreo două numere mai mari, pe care îl mai port și astăzi, și pe care nu pot să-l pun deoparte tocmai pentru că-i de la el. Când dorul nu s-a mai putut umple cu nimic, tata s-a întors acasă și am dormit din nou împreună o vreme.
Eram studentă când a plecat tata în Scoția. De fapt, chiar eu l-am convins să meargă să lucreze cu tatăl iubitului meu. Am pregătit împreună plecarea asta și tot împreună ne-am târât fricile fără să le spunem unul altuia.
Pleca din nou într-o țară străină, zbura cu avionul pentru prima dată și nu înțelegea nici măcar puțin limba țării gazdă. Pe carnețelul în care și-a trecut numerele de telefon de care avea nevoie și viitoare adresă, i-am scris câteva fraze în engleză, așa cum ar trebui să se pronunțe, în caz că avea să se întâmple ceva și trebuia să se descurce. Am făcut și repetiție împreună, la fel cum făcusem cu niște ani în urmă, când tata a ținut să mă învețe zilele săptămânii.
În dimineața în care a plecat ne-am luat la revedere în pragul casei și, după ce ne-a îmbrățișat pe mine și mama, a făcut stânga împrejur și nu s-a mai uitat înapoi. Nu-mi amintesc să se fi uitat vreodată înapoi în momentul plecărilor.
A aterizat la Londra, acolo unde trebuia să-și facă niște acte, iar când am aflat că s-a întâlnit cu persoana de legătură am putut să respir iar. Asta până când tata a trebuit să ia trenul din Londra spre Edinburgh, capitala Scoției. Călătorea singur și trebuia să-și dea seama, aproximând ora, care era stația unde trebuia să coboare.
Dar Dumnezeu l-a ținut de mână pe tata și, în drumul lui către capitala Scoției, a aflat că cea care verifică biletele de tren este româncă. Ea l-a ajutat să coboare unde trebuie și, în orele de călătorie, i-a adus cafea și sendvișuri.
Cât a stat în Scoția, tata a lucrat în mai multe șantiere de construcții. Muncea cam 12 ore pe zi, de luni până sâmbătă, și jumătate de zi duminica. În restul timpului apuca doar să-și facă mâncare și curățenie. Era obosit, dar cred că într-un fel recunoscător că n-avea timp să se gândească la faptul că e iar departe de casă.
A stat în Scoția și în Anglia aproape doi ani, cu întreruperi. Când încă era în Scoția, am apucat să ne petrecem o mică parte dintr-o vară împreună, pentru că și eu am plecat la muncă în timpul vacanței. Acasă venea de Crăciun sau câteva luni, alese la întâmplare, în cursul anului. Mereu spunea că nu mai pleacă, dar când data la care ar fi trebuit să plece se apropia, începea să se răzgândească. Lucrurile de făcut la casă, cea care „o să-mi rămână mie”, nu se terminau niciodată. Mai era de schimbat acoperișul, de dat cu var, de schimbat mobila în bucătărie. Așa că tata se convingea să plece iar. Când era deja decis, mă suna și-mi spunea că mai pleacă o dată, doar o dată, că mai e ceva de făcut, și apoi se liniștește.
Eu eram deja la facultate, deci mi-ar fi lipsit și dacă era acasă, însă detestam să-l aud suferind și puteam să-mi dau seama cum se simte din tonul vocii lui încă de când spunea alo!. Când era în Regat, cel mai mult îl afecta faptul că nu știe limba și nu poate să se exprime. Depindea mereu de românii din jurul lui ca să le spună șefilor britanici una sau alta, dar își învățase repede rostul în șantier și se descurca chiar bine.
În timp ce pregătea locul ce avea să devină curând cămin studențesc pentru alți copii, tata rata absolvirea copilului său. Știu că a plâns în ziua aia, așa cum am plâns eu pe scena universității, când mi-am luat diploma și mi-am dat seama că el nu e lângă mama, în sală, să mă vadă. Apoi tata chiar s-a întors acasă și s-a ținut de cuvânt, n-a mai plecat. Pentru o lună.
În Irlanda a ajuns cu fratele cel mic al mamei mele. Tot nevoile dimprejur l-au făcut să se gândească iar că i-ar fi mai bine plecat din țară, măcar pentru o vreme. Și de data asta, tata a lucrat în construcții. Punea gresie și faianță în case și era plătit în funcție de cât de repede și bine își făcea treaba. A fost constructor de tânăr, așa că lucrurile au mers destul de bine la început. Asta până când a realizat din nou că nu-i acasă și că genunchii lui se fac tot mai mari cu fiecare zi în care trebuia să se sprijine ore întregi pe ei ca să potrivească bucăți de faianță.
Tot în Irlanda a trebuit să-și țină ascunsă, într-un brâu, o hernie urâtă care l-a chinuit în permanență. Dar pe lângă durerile fizice, tot cele psihice păreau să atârne mai greu de corpul lui tot mai slab. Din cei aproape doi ani cât a stat în Irlanda, cea mai lungă perioadă a lucrat singur într-un cartier de case noi – trebuia să facă toate băile. În liniștea grea a cartierului aproape nelocuit, tata avea timp să se gândească la cât îi este greu să fie acolo, într-un loc unde nu avea suficiente pârghii către oamenii din jurul lui și nu putea să fie sufletul discuțiilor, așa cum era în țară. Mi-a povestit că într-o zi a plâns de nervi și neputință, pentru că trebuia să bată la ușa celei mai apropiate case locuite și să ceară, într-o limbă pe care n-o vorbea, permisiunea de a se conecta la o priză pentru câteva minute, cât să amestece niște ciment.
În Irlanda l-am și vizitat. M-a primit ca pe un musafir, în casa pe care o împărțea atunci cu doi dintre frații mamei. Cât am stat împreună, un weekend, mi-a cumpărat haine, o pernă-elefant și m-a îndopat cu răcitură, mămăligă, pește cu mujdei și brânză de oaie. Tata și unchii mei au fost cei mai buni bucătari din lume și am petrecut foarte românește în casa lor irlandeză. Am dormit în patul lui dintr-o cameră minusculă, am aflat că perna lui miroase diferit acum și dimineața, din capul patului, l-am privit cum se bărbierește în oglinda mică de la baie. Începutul pandemiei l-a determinat pe tata să se întoarcă acasă. Apoi s-au îmbolnăvit bunicii, așa că n-a mai putut să se convingă și de data asta să plece înapoi.
L-am întrebat ce crede c-ar fi fost dacă ar fi rămas acasă și mi-a spus că sigur n-ar fi avut ce are acum: o casă așa cum și-a dorit de tânăr, o mașină care-i permită să ajungă oricând la bunici și un oarecare confort. Mi-a fost prea greu să-l întreb și ce crede c-a pierdut.
Drumurile între granițe i-au albit părul și l-au făcut un om mai îngrijorat decât era înainte. În toți anii ăștia, tata și-a dorit ca eu s-o duc mai bine și să nu-mi lipsească nimic. Eu mi-am dorit ca el și mama să nu sufere. Cei peste patru ani în care a fost plecat din țară nu l-au schimbat doar pe el, ci și pe noi, cei rămași. Greutatea lui a fost mereu și a mamei, care a trebuit să învețe să trăiască singură de mai multe ori.
Distanța asta s-a tot așezat între noi și a făcut liniște. Ne mai rămâne doar să ne obișnuim cu ea.
Când am decis să dau la Jurnalism mi-am promis că nu o să plec niciodată din țară. Văzusem ce poate să aducă străinătatea și înstrăinarea și nu voiam asta și pentru mine. La o lună după ce am terminat masterul, mi-am pus viața în bagaj și m-am mutat în Scoția. Nici eu nu m-am uitat înapoi.
Citiți continuarea poveștii în newsletterul de luna viitoare.