De mic am folosit sintagma „limba moldovenească” la ceea ce vorbeau ai mei şi ceilalţi din jur. Era ceea ce vorbesc şi azi. Se vorbea în sudul Basarabiei o limbă foarte curată. À propos, ţăranii sunt cei care au salvat limba acolo, nu „elita”. Mai ales femeile – căci nu făceau armată: necunoaşterea limbii dominante, rusa, a conservat perfect limba română. Elita intelectuală şi urbanul s-au conformat primii cu „limba puterii”. Asta aşa, printre altele.
Bun.
Sunt ultima generaţie care a scris cu litere chirilice. Am dat examenul – BACul – cu chirilice. După noi au trecut la alfabetul latin. Şi noi trecuserăm neoficial.
Recunosc că şi acum literele chirilice îmi sunt mai intime decît cele latine. Mintea mea e construită pe fonetică chirilică. Ador literele – Ӂ, Ы, Я, Ь,Э,Ю. Literele latine le-am însușit citind Biblia, tradusă de Cornilescu, şi m-am împrietenit şi cu ele timpuriu. Sunt bine familiarizat cu războaiele limbilor, identităţilor etc. Şi astăzi folosesc sintagma limbă moldovenească deseori fără încărcătură ideologică, ci mai degrabă ca marcă retro a unei memorii intime. Nu fac distincție între limbă moldovenească şi limbă română – sunt mărci convenţionale. Aşa e, oficial e – limbă română. Dodonismele identitare moldoveneşti sunt nişte aberaţii.
Dar primul şoc legat de această sintagmă a fost prin ’82?
Contextul: pentru a păstra ruptură şi a justifica diferenţierea român-moldovan/basarabean a existat o întreagă maşinărie ideologic-politică care a trebuit să inventeze identități şi strategii politice, culturale şi istorice de diferenţiere. E o tehnică mai veche.
Aici nu am nervi şi timp să o explic pe larg: cert este că limba moldovenească era prezentată din punct de vedere lingvistic ca limbă diferită de cea română – o aberaţie. Haina literelor ajuta această diferenţiere.
Povestea: deci şocul din ’82. Ştiam să citesc deja bine cu ambele alfabete. Eram familiar bine cu ambele, dar „ale mele”, în capul meu de copil, erau cele chirilice. Ce era cu „latine” era străin. Foarte interesant cum mintea copilului face distincții care pot fi construite destul de uşor.
În toamna cu pricina, anul ’82 cred, în clasă a intrat un profesor înalt, îmbrăcat straniu – sacou cu mîneci scurte, cu pantaloni scurți, cu sandale cu care umbla iarnă şi vară – cu o barbă mare şi roşie şi cu ochelari groşi. S-a prezentat – Viktor Ghenadievici Grebenşcikov, profesor de istorie.
Atenţie: vorbea o moldovenească ca la Radio București. Puţin neobişnuit pentru un „moldovan”.
Aveam să aflăm că omul nostru straniu avea enorm de multe studii – a fost distribuit aici la ţară din întîmplare. Era orăşean. Aşa era în Est.
Vorbea nenumărate limbi – mitul spune că peste 10 limbi. Mergea prin sat mereu cu un radio mic, îl ţinea la ureche şi se auzeau doar limbi străine. El m-a învăţat să deosebesc multe limbi – poloneză de sîrbă, georgiană de armeană.
Ne-a învăţat tenis de masă şi multe lucruri deosebite: de la el am învățat destul de multe lucruri extraşcolare.
Dar el a fost primul care mi-a spus clar şi fără echivoc: limba moldovenească şi limba română sunt limbi identice. Punct. Cu argumente să priceapă şi un copil. El a făcut posibil să dizolve aceast mister: de ce pot înţelege o limbă străină fără să o învăţ şi pot asculta TVR şi Radio România, care transmit într-o limbă străină. Proful cu barbă roşie mi-a descifrat misterul.
Eram în clasa a 4-a, a 5-a maxim.
Ah, am uitat să vă spun. Profesorul era un rus de la mama lui din Siberia de pe Baikal cu o română perfectă. Că aşa-i în Imperiu – necunoscute sunt amestecurile Babilonului.
Era fascinant cum mergea în sandale prin zăpadă iarna.
