Proiectul „Nu-i nimeni acasă” a pornit dintr-o durere personală, căci pe zi ce trece casa bunicilor mei își lasă umerii și se afundă și mai tare în întuneric. De fiecare dată când merg acolo, văd câte un alt obiect care-mi amintește de bunica și de cum era odată. Casa din deal spune, prin obiecte, povestea bunicilor. Asta fac casele, oglindesc ce simțim și, în ani, se transformă într-un muzeu de familie. La sat sunt multe case la poarta cărora, dacă strigi, n-o să ți se răspundă, căci nu-i nimeni acasă. Dar eu aleg, totuși, să merg, nu să strig, ci să ascult.
Pe ulița „Alexandru Ioan Cuza” din satul gălățean Fântânele număr cel puțin trei case ale căror uși par că n-au mai fost deschise de ceva vreme. Bălăriile au pus stăpânire pe curte, copacii s-au aplecat ori prăbușit și, pe lângă garduri, s-au adunat la „bârfă” câteva pungi de plastic și sticle de bere. În satul ascuns printre dâmburi, așa cum le spun sătenii dealurilor din jur, și departe de oraș, s-au cunoscut, acum vreo 80 și ceva de ani, tânăra Păuna și flăcăul Alexandru Oancă. Casa, construită de cei doi soți pe o bucată de pământ primită moștenire de la părinții lui Alexandru, pare micuță și este acoperită cu lemn vopsit în culorile roșu și albastru. Dacă ar avea ochi, ar cuprinde dintr-o privire satul întreg, căci prispa este înaltă, îngrădită de un gărduleț atent cioplit. În partea dreaptă, lângă capacul bazinului, de unde cândva Alexandru scotea apa de ploaie, stă scrisă o mărturie: numele proprietarului și anul în care s-a turnat cimentul: 1975.
Inițialele bărbatului apar și pe ușa din față, pe unde intrau doar oaspeții, căci familia folosea intrarea din spate, cea care dădea direct în bucătărie. Aici se adunau și nepoții bătrânilor, care locuiau în satele vecine. Treceau dâmbul ca și cum ar fi urcat pe cocoașa unui uriaș și veneau la bunici pentru povești despre război, pentru a o ajuta pe Păuna la treburi și pentru fructele culese din pomii din grădină. „Aveau o grădină așa frumoasă, ce ne mai plăceau piersicile… aveau și animale, dar uite că nu-mi amintesc să fi avut vacă, probabil de aia când mama s-a mutat la casa ei, prima dată a vrut să-și cumpere o vacă de lapte”, povestește Viorica, una dintre nepoate, care vizitează o dată la câteva luni casa bunicilor. Astăzi ea și sora ei, Gabriela, au venit cu microbuzul de la Galați, încărcate cu trei-patru genți, căci vor să meargă și la cimitir, la bunici, să dea de pomană câteva pachete.
O bucată din gardul care împrejmuiește grădina din fața casei s-a prăbușit și a blocat poarta, Viorica intră în curte printr-o mică deschizătură și încercă să dea gardul la o parte. Lemnul putred se aude trosnind și sfârșește dat pe spate, sprijinindu-se ca un bătrân de un copac. Nici ușa de la intrare nu pare că vrea să se deschidă, pe rând cele două femei trag de mâner, învârt cheia în clanță și se împing cu putere în ea. Prima încăpere are alte două uși, una care duce spre camera cea bună și cealaltă spre bucătărie. Pereții văruiți în albastru aprins, cu modele florale, sunt acoperiți de covoarele făcute de Păuna. „Bunica ne ruga s-o ajutăm când se punea la război. Rupeam cârpele în fâșii, legam fâșie de fâșie și apoi le adunam într-un ghemotoc, iar din ele făcea covoare. Pe unele le folosea, pe altele le punea la păstrare, zicea să avem ce să dăm când va muri ea”, spune Viorica, în timp ce mângâie cu buricele degetelor covorul de pe perete. S-au gândit vreme îndelungată ce să facă cu casa și, deși multe dintre amintiri își au aici izvorul, au decis s-o vândă. „Când nu mai stai în ele, casele mor, iar noi nu vrem ca acest loc să moară, să venim peste câțiva ani și să vedem doar un morman de lut și lemn putred. Am căutat să facem succesiunea și am zis s-o dăm, să vină cineva care să locuiască aici, să-i redea viața casei”, povestește Gabriela. La fel ca mama lor, și cele două nepoate simt că odată cu vânzarea locuinței, ceva se va schimba, va apărea o ruptură, o despărțire dureroasă, însă amărăciunea de a vedea casa cu totul abandonată, prăbușită, ar fi mult mai mare.
În casa cu patru camere și-au dus traiul împreună Alexandru și Păuna, el fusese veteran de război și membru în Crucea Roșie. „Aveau o viață simplă, n-aveau mare lucru, dar nu astea materiale erau importante pentru ei…”, povestește Viorica, în timp ce caută într-o cutie de carton plină cu fel de fel de obiecte. De acolo scoate, într-un final, carnetul de membru în Crucea Roșie al bunicului. Prima dată s-a stins din viață Păuna, a alunecat și a căzut, iar recuperarea a fost destul de dificilă. Din 2006, timp de 11 ani, Alexandru a locuit mai mult în solitudine, mai veneau în vizită singurul băiat și mama celor două nepoate, care locuiau într-un sat de lângă. O vreme a funcționat în Fântânele un azil de bătrâni și familia s-a gândit să-l mute acolo, poate nu s-ar mai simți atât de singur. Într-una din zile, s-a împiedicat și a căzut, iar de-acolo i s-a tras și lui sfârșitul. Când s-a închis azilul a fost adus înapoi în casa cu pereți albaștri, văruiți de pe vremea când trăia Păuna, și în 2017 a murit, iar trupul i-a fost așezat lângă cel al soției, la cimitirul din sat. După moartea tatălui, în casă a locuit unchiul Vioricăi și Gabrielei, până anul trecut, în august, când a plecat și el să-și îmbrățișeze părinții și celălalt frate mort la 43 de ani, în 1994. O fotografie alb-negru cu primul frate mort șade pe un perete, iar de moartea celuilalt amintește și acum doliul de la ușa casei. În fiecare cameră este câte-o icoană, unele ascunse după pungi și hârtii, păstrate de la ultima pomană, altele puse la vedere pe pereți, pe masă ori lângă soba din bucătărie, care pe vremuri încălzea și camera de lângă.
Cât Viorica scrie indexul de la contor, ca să facă ultimele calcule, Gabriela adună pungile ca să mergem la cimitir. Mirosul de turte prăjite în ulei ne face să ne oprim pe prispă, în dreptul ușii, căci, în ciuda frigului din casă și de afară, ne aduce aminte de bucătăriile călduroase ale bunicilor. „Amintirile astea… mama a adunat toate fotografiile cu părinții ei, le păstrează acasă, de asta nu mai este niciuna aici, în casă. O să mai venim și noi să adunăm ce mai este de adunat”, îmi povestește Gabriela.
Șifonierul din lemn masiv, patul cu ladă, ulița care înainte nu avea asfalt, copacii din curte, toate învăluiesc amintirile într-o nostalgie și, chiar dacă era și rău înainte, când te gândești acum, parcă tot mai bine era. Asta pentru că atunci erau alături cei dragi, iar, în lipsa lor, doar locurile în care au trăit și obiectele pe care le-au atins mai vorbesc pentru ei și îi alină pe cei rămași în urmă.
