La rubrica „de la cititori” publicăm povestea ta de la sat. Ai o amintire, o povestioară pe care vrei să o trimiți? Îți așteptăm cu drag textul pe adresa redactie@delasat.ro și noi ne ocupăm de restul. Nu uita să adaugi și câteva fotografii.
Primăvara în curtea noastră era forfotă, parcă toată viața se întindea după lunga amorțire a iernii. Așteptam cu nerăbdare primii ghiocei, care confirmau începutul începuturilor. Ore în șir petreceam lângă ouăle pline cu pui, gata să-și facă văzute ciocurile. Tataie avea mereu pregătită o căciulă neagră, parcă de cioban, care să le fie casă micuților gălbiori. În fiecare zi, când veneam de la școală, vizitam căciula neagră care își avea locul în colțul patului din bucătărie și mă minunam: „ăsta parcă a mai crescut”, „ăsta, săracul, nu cred că apucă ziua de mâine, tataie”, „cum de ăsta-i negru, n-au aceeași mamă?”. Primăvara mă ajută să învăț regulile lumii, dar și abaterile lor.
N-am cules niciodată vreo urzică, poate de frica pe care le-o purtam, dar n-a fost urzică culeasă în curtea noastră pe care eu să n-o mănânc. Cel mai fierbinte ceai pe care puteam să-l beau era ceaiul de urzici, fără zahăr! „Bea, mamaie, că îți reînnoiește sângele”, așa-mi spunea, iar eu credeam și parcă și simțeam cum sângele se punea în mișcare.
N-am gustat salată mai bună decât salata din curtea noastră. Uleiul, sarea și oțetul erau singurele ingrediente străine. Salata, ceapa verde, ridichea, mărarul și pătrunjelul, toate creșteau în pământul nostru. Aș fi putut trăi numai cu atât. Copilăria la țară te învață să iubești și să respecți fiecare rod în parte, poate de asta n-am găsit până acum legumă cu care să nu mă împac. Carnea era și ea în meniu, dar probabil săptămânal și nu chiar zilnic așa cum se obișnuiește acum. „Mănâncă de toate, tataie, că așa crești mare” și am crescut, în înălțime cu mult peste medie, dar nu cu mult peste media familiei. Totuși, sunt sigură că a fost de la legume!
Tataie al meu, cel mai blând om de pe pământ, a plecat prea devreme. Sunt sigură că și acum își spală conștiincios și cu patos mâinile cu degetele lungi, așa cum făcea în fiecare zi după ce venea de la sondele de petrol, unde lucra ca electrician. Sunt sigură că și acum are răbdare să le explice și altor suflete de copil cum e cu viața la țară. Sigur îi leagănă și pe ei pe picioare ca să doarmă somnul de amiază, chiar dacă sunt deja prea mari și picioarele nu-i mai sunt la prima tinerețe, așa cum făcea cu mine. Tataie al meu era un om prea bun și n-aș putea să mă supăr dacă ar fi bun și cu alți copii.
Mamaie era șefa pregătirilor de Paște, ouăle roșii parcă de frică se înroșeau instant. Acum a rămas singură și toată gospodăria e la fel de îngrijită ca atunci când curtea îi era plină cu suflete. Primăvara, vara și toamna în curte-s numai flori, nu apucă buruienile să iasă, că ea deja le vine de hac. Iarna, fulgii de zăpadă din poteci nu apucă să se așeze câteva minute, că ea e acolo cu lopata să măture puținul omăt ce mai cade în vremurile astea. Mamaie a mea parcă are cea mai bună ținere de minte, când ne întâlnim îmi povestește ore în șir despre copilăria ei, tot la sat, dar mult mai grea decât a mea.
În curtea mea e magie tot anul, dar primăvara parcă totul e proaspăt, verde și plin de culori. Cum să nu ți se bucure sufletul când tot ce e în jurul tău înverzește, crește și înflorește? Dacă închid ochii parcă miros toate zambilele curții și parcă aud toate vietățile cântând. Parcă îl aud chiar și pe tataie cum mai taie niște lemne.
