Claca și șezătorile sunt cele mai des întâlnite în poveștile bunicii, căci acesta era modul în care ei păstrau vii relațiile de prietenie, dar și obiceiurile sau meșteșugurile învățate de la părinți. Atât clăcile, cât și șezătorile erau munci prestate de săteni (de obicei rude sau cunoștințe apropiate) în schimbul altor servicii asemănătoare, niciodată în schimbul banilor.
Mamaia, c-așa îi spunem bunicii, își aduce aminte că la noi în sat clăcile se organizau cu precădere între femei, chiar dacă era vorba de munca grea a câmpului – prășitul, semănatul, adunatul, deșfăcatul – căci bărbații lor aveau serviciu. Se adunau câte vreo patru-cinci neveste, dintre vecine, cumnate, surori, cumetre şi stăteau pe câmp de dimineaţă, până când terminau treaba. „Mergeam la prășit, la adunat, la secerat de grâu. Ș-apăi trăgeam să terminăm repede și mai erau și care dădeau agale din mâini, da’ le ziceam «haideți, fa, fetelor, să mâncăm ceva, să bem un pahar, ș-apăi ne vedem de treabă». Și când ajungeam acasă, stăteam la masă, ne cinsteam cu un pahar, povesteam din sat. Alteori plecau și la doiș’pe noaptea, da’ stăteam așa, chiar dacă eram obosită, că mi-era drag…”, povestește aproape fără să clipească, ca și cum în fața ochilor i se derulează filmul vieții.
Clăcile au început să se organizeze cu precădere în vremea în care oamenii erau proprietarii pământurilor, însă acestea nu aveau loc doar pentru munca câmpului, ci luau diferite forme, în funcție de nevoile oamenilor. De exemplu, sătenii se adunau la toate treburile viței de vie – de la curățat și legat, la cules și făcut vin –, la făcut chirpici, ca mai apoi să se întâlnească la construcțiile caselor, „unde fiecare era meseriaş pe partea lui de treabă. Unul era la temelie, altu’ se pricepea la construit, altu’ era mai bun la acoperit”. Toate aceste treburi se executau cu încrederea faptului că ele vor fi întoarse, fiindcă promisiunile și cuvântul dat erau cele care asigurau continuitatea acestui obicei: dacă tanti Anica venea la mamaia la clacă, „apăi făceam tot ce se putea să ajung și eu la ea. Nu exista să nu te duci!”.
Treburile câmpului începeau primăvara și se terminau toamna, iar prieteniile nu se alterau peste iarnă. Și-aici bunica povestește despre șezătorile de când era „la mama fată”, cum se adunau ele când la una, când la alta, la țesut covoare și amintiri. „Când mergeam la șezătoare duceam și câte un braț de lemne. Și cine venea la mine la șezătoare, aducea un braț de lemne… așa era. Să nu iei din ale casei, pisănică (n. red. – pesemne că = probabil). Ș-apăi râdeam și cântam, unele făceau treabă, altele trăgeau chiulul… Da’ chiar și așa, nu prea se întâmpla, că le era frică să nu se facă de râs și să le meargă vestea că-s leneșe.”, și-aduce-aminte vag, printre frânturi de „șezători cu neveste”, când erau deja măritate, cu copii și cu altfel de povești de spus.
Șezătorile, în funcție de zona în care erau organizate, se desfășurau într-un loc comun (cămine culturale ori săli puse la dispoziție de Biserică), „unde fiecare venea cu lucrul lui de-acasă, cu caierele și fusele la tors lână, cânepă, in…”, povestește bunica, „dar cel mai mult se organizau în bătătură, în zi de lucru, niciodată pe sărbătoare. Veneau femeile şi torceau pentru cea care a făcut șezătoarea, ori țeseam și eram împărțite la război (n. red. – război de țesut)”.
Clăcile și șezătorile începeau cu altruism și se terminau cu voie bună, fiindcă orice muncă – mai mult sau mai puțin solicitantă din punct de vedere fizic – se încheia cu petrecere.
