Poveștile încep cu „a fost odată ca niciodată…”. A fost odată ca niciodată o fetiță, născută pe 1 iunie în localitatea Flămânzi. Primul lucru pe care l-a descoperit a fost dragostea părinților și a bunicilor, iar prima lecție de viață, poate și cea mai importantă a fost despre importanța și frumusețea unei relații familiale sănătoase. Crescând, fetița a descoperit credința și a mai învățat o lecție: că Dumnezeu ne-a făcut cel mai mare dar prin șansa acestei vieți, pe care trebuie să o trăim cât mai frumos și mai intens, prețuind fiecare clipă și fiecare om. Ulterior a înțeles semnificația rădăcinilor, a localității natale și a felului oamenilor din zonă.
Flămânzenii au fost mereu oameni dârzi, demni, cu verticalitate, de aceea s-au răsculat în 1907 când „jugul” le-a fost imposibil de purtat. Amprenta curajului de atunci se regăsește și-n modul de a fi al flămânzenilor actuali. Viața a purtat-o pe fetița noastră pe multe drumuri, a călătorit, a descoperit România, dar și românii din diferite locuri ale Europei, a învățat importanța educației, a lucrului în echipă, a consecveței și a înmulțirii talanților dăruiți de Dumnezeu.
Fetița despre care ați citit sunt eu, Iustina. Între timp am crescut, m-am făcut mare, am o familie la rândul meu și încerc să transmit mesaje prin cântecul popular, muzica fiind modalitatea mea de exprimare. Așa cum am menționat mai sus, am copilărit în Flămânzi, pe strada 1907, la curte, într-o zonă cu mulți copii. Ca majoritatea copiilor născuți în anii 90, am avut privilegiul unei copilării fără prea multe tehnologii, astfel că timpul liber mi-l ocupam cu lecțiile, cu pasiunea mea pentru muzică, cu ajutatul părinților în gospodărie și cu joaca în drum.
Locuind la casă, iar părinții mei având livadă, grădină și vie, mereu aveam câte ceva de făcut: de făcut curat, de făcut focul (în sezonul rece), de hrănit animalele (cățel, pisici, găini și chiar porci câțiva ani), de măturat, de cules cartofi, prune, struguri, mere, cireșe, de plivit buruianul dintre straturi, de desfăcat porumbul, de ales fasole, de curățat pătrunjel, de desfăcut nuci, de pregătit pentru dulcețuri, compot, zarzavat sau zacuscă, de cules castraveți și roșii, de făcut bulion, etc. Împreună cu fratele meu mai mic ajutam la treburile gospodărești pe cât posibil, dar mai ales pentru recompensa de a putea merge „în drum”.
„În drum” reprezenta strada pe care locuiam și unde ne adunam foarte mulți copii, după-amiezile sau serile, pentru jocuri: Țările, De-a v-ați ascunselea, Fugărita, Sticluța cu otravă, Flori, fete sau băieți, Împărate, împărate, Țara, țară vrem ostași, Baba oarba, Pătrățelele, Coarda, Ața etc. Au fost ani frumoși, pe care mi-i amintesc cu emoție, dar și cu tristețea că generațiile actuale de copii nu prea mai gustă aceste jocuri, aceste modalități de a petrece timpul liber…
La sfârșitul săptămânii sau în vacanțe mergeam la bunici. Pe bunicul matern l-am pierdut când aveam doi ani și nu mi-l amintesc, însă, bunica Anica, din satul Prisacani (Flămânzi), rămâne unul dintre cele mai importante modele pentru mine. A rămas văduvă cu șase copii la 44 de ani și și-a dus viața fără să se plângă vreodată, cu mare credință în Dumnezeu, cu măsură, cu demnitate, cu multă bunătate și cu o cumsecădenie rar întâlnită. Bunica Anica e ca o icoană, icoana femeii românce de la sat, harnică, înțeleaptă și pricepută, iar modul ei de a fi, de a vorbi, de a-și asuma crucea vieții, de a-și crește copiii în spiritul valorilor de unitate, de egalitate, de ajutor reciproc, m-a influențat puternic. Am primit de la bunica Anica printre cele mai importante elemente ale costumului popular din lada mea de zestre: o ie cusută de dânsa, trăistuța țesută de ea, ciorapi de lână împletiți de mâinile ei, baticuri și am învățat de la ea să-mi îngrijesc costumele populare și să fac juflă.
Bunicii paterni au locuit în satul Roșcani, comuna Liteni, județul Suceava, localitate în care râul Suceava se varsă în Siret, astfel încât îmi aduc aminte cu plăcere de mersul la scăldat în timpul vacanțelor de vară. Bunica Maria și bunicul Adrian, Dumnezeu să-i odihnească, au fost doi oameni gospodari, extrem de harnici și de muncitori. Mi-e atât de dor de ei, de plăcintele bunicii pe care le făcea săptămânal la cuptor, de cireșele albe din livadă, de cireșele amare din curte, de fânul din „standolă”, de calul Mișu, de plimbările cu sania trasă de cal, de mersul la târgul de la Liteni, de poveștile spuse de bunica în timp ce adormeam pe cuptor, de povețele lor… Și bunica Maria mi-a dăruit din lada ei de zestre ia de mireasă, baticuri, barizuri, casânci, etc.
Un farmec aparte îl aveau sărbătorile de iarnă din copilărie. În luna decembrie eram nerăbdători de întâlnirile cu Moș Nicolae și cu Moș Crăciun, de mersul la colindat, la urat și la săniuș. În apropierea Crăciunlui se tăia porcul și se pregăteau preparatele pentru sărbători. Cu câteva zile înainte de Crăciun ajungea și bradul acasă, iar noi, eu și fratele meu Iustin, îl împodobeam. Pe hol era cam rece, însă parfumul bradului natural se simțea atât de intens. Se întâmpla ca din bomboanele pe care le agățam în brad să mai dispară și să rămână doar ambalajul… Apoi împodobeam casa cu ghirlande pe la draperii și dulapuri, decoram coronițe de brad și făceam aranjamente pentru masa de Crăciun. Eu o ajutam pe mama la curățenie și la bucătărie. Țineam postul, ne spovedeam și împărtășeam, mergeam la biserică și cântam colinde la chinonic. Ziua Ajunului de Crăciun era atât de emoționantă. Dimineață făceam ultimele pregătiri în casă, apoi primeam preotul, iar mama îl servea cu jufla pe care o aveam de la bunica Anica, după care ne pregăteam de colindat. Ne îmbrăcam gros și mergeam pe înserate din poartă în poartă pe la vecinii noștri, colindând. Îmi aduc aminte că primul colind învățat a fost „Scoală, gazdă, din pătuț”. După ce ne întorceam de la colindat, mama ne aștepta cu un ceai, să ne încălzim, după care, cu mari emoții ne schimbam în pijamale, ne rugam și stăteam de veghe în așteptarea Moșului Crăciun. Era în casă o tihnă, o lumină caldă, un miros de brad și de cozonac, de care-mi aduc aminte cu nostalgie. Nu știu cum se făcea că oricât ne străduiam noi și ne plănuiam strategii de a rămâne treji, mereu adormeam. Moșul lăsa cadourile sub brad, iar dimineața de Crăciun era singura în care ne trezeam înaintea părinților. Mare bucurie în prima zi de Crăciun. După ce desfăceam cadourile, mergeam la biserică, iar abia apoi ne bucuram de masa de Crăciun care avea câteva feluri: răcitura cu mămăligă, aperitivul, friptura, cârnații și desertul.
Tradiția de sărbători a familiei noastre era ca în prima zi de Crăciun, după masă, să mergem la bunica Anica; acolo ne întâlneam cu toții – nepoți, verișori, mătuși unchi – și petreceam frumos până pe înserat. Noi copiii colindam și primeam dulciuri sau bani. Țin minte că într-un an drumul până la bunica (vreo 8 km) l-am făcut cu o sanie mare trasă de cai sau, în alți ani, dacă ningea tare, era anevoios să urci cu mașina dealul Prisacanilor, astfel încât, mașinile rămâneau înzăpezite, iar noi ne întorceam pe jos acasă. În a doua zi de Crăciun, după slujbă, mergeam la bunicii de la Roșcani, petrecând frumos acolo cu familia din partea tatălui. În a treia zi de Crăciun, de obicei, stăteam acasă și așteptam musafiri. Dacă era zăpadă mergeam la săniuș. Aveam în apropierea casei un derdeluș unde ne adunam foarte mulți copii și ne legam săniile într-un „trenuțel”.
În Ajunul Anului Nou, după ce terminam treaba în casă, mergeam la Prisacani și spuneam urături personalizate pentru care bunica Anica ne răsplătea cu colăcei și bani, iar apoi ieșeam cu toată familia pe toloaca satului unde se adunau mascați, căiuți, capre, urși, care dansau în acompaniamentul unor lăutari. Pe înserate ne adunam acasă la vreun unchi sau mătușă sau la noi, în fiecare an la altcineva, și sărbătoream Revelionul. De menționat e faptul că la noi în familie sarmalele nu se făceau de Crăciun, ci de Anul Nou. La miezul nopții desfăceam sticla cu șampanie, bărbații pregăteau mici focuri de artificii și apoi continuam petrecerea până nu mai puteam de somn și mergeam la culcare. În prima zi a noului an mergeam la biserică și apoi ne adunam din nou cu familia pentru semănat sau sorcovit.
La Bobotează, ca și la Crăciun, fratele meu îl însoțea pe părintele paroh, făcând parte din grupul băieților care anunțau vizita preotului strigând „o, ni ho ho” (la Crăciun) și „o, chiraleisa” (la Bobotează). După Sfântul Ioan, la încheierea sărbătorilor de iarnă, despodobeam bradul și ne gândeam cu tristețe la finalul vacanței de iarnă, dar cu bucurie la toate cele pe care le-am trăit.
Cam acesta era spiritul sărbătorilor din copilăria mea. Mi-ar plăcea să duc tradiția mai departe, să păstrez mereu vii amintirile și să-i transmit fetei mele aceste bucurii ale sărbătorilor de iarnă, neuitând, desigur, că toate aceste lucruri minunate au sens datorită Nașterii Mântuitorului Hristos.
•
text de Iustina Irimia-Cenușă
ilustrații de Sorina Șerban
Iustina Irimia-Cenușă este interpretă de muzică populară de peste 20 de ani și membră a grupului vocal „Fetele din Botoșani”. A copilărit în localitatea Flămânzi, dar și satele Prisacani (jud. Botoșani) și Roșcani (jud. Suceava).