Eram prin clasa a V-a când părinții mei au început să înalțe, într-o parte a grădinii, o seră de legume. După câteva zile de asamblat — timp în care am dat câte ceva la mână alor mei, am ținut găleata de cuie sau am presat vreo folie — aveam, în sfârșit, solarul nostru. Pământul îl săpase tata cu un sătean care-l ajuta adesea la muncile din jurul casei. Apoi, noi, copiii, am greblat terenul, cât ai noștri au mers după furtunuri și răsaduri de roșii și castraveți la Matca.
Plantarea răsadului era pe la început de martie, când era încă frig. Dimineața, când dădea un pic soarele, temperatura creștea în interior, astfel că făceam cu rândul cu sora mea să dăm pereții laterali ai solarului în jos, să se aerisească. Uneori întârziam sau uitam și transpirau plantele, iar noi ne rugam să-și revină, ca tata sau mama să nu se prindă. Seara, înainte de apus, ridicam gardurile solarului. În nopțile friguroase, tata făcea drumuri din casă până în solar să verifice temperatura și decidea uneori să facă focul, ca să nu riște viața plantelor. Instalase în partea din spate a serei o sobă într-un butoi vechi, pe care o umplea cu rumeguș, iar noaptea se trezea și mergea să aprindă focul. După ce mai creșteau plantele, apăreau și buruienile, iar mama abia aștepta să ajungem de la școală ca să o putem ajuta să le plivească, să smulgem iarba sau să punem roșiile pe ață, să fie totul organizat în permanență. O zi dacă lipseam din seră, ba apărea o buruiană, ba se rupea vreo tulpină. Toate se făceau pentru a avea roade pe masă din aprilie și până în noiembrie.
Momentul cel mai plin de bucurie era când tata culegea primii doi-trei castraveciori din solar, îi aducea în casă și cu un cuțit le reteza capătul pe care ni-l lipea în frunte — ăsta era semnul primului rod. Nu știam dacă avea vreo însemnătate, dar era tradiție și era musai de respectat la țară.
După castraveți și roșii, în alți ani am cultivat și diferite soiuri de ardei, vinete, ceapă verde, ridichi și mărar. Și când erau coapte, îmi făcusem un obicei: înainte să plec în grădină, îmi umpleam pumnul cu niște sare mare, pe care-aveam grijă să n-o scap deschizând două porți de metal și ușa solarului, ca să-mi culeg roșia sau ardeiul și să le mănânc în grădină, exact acolo unde-au crescut. Credeam, și încă o fac, că au un gust mai bun la sursă, decât în farfurie. Când se făceau vinetele, le culegeam în găleți mari, le curățam de frunzele cu țepi și apoi pregăteam migălos chirostiul în curte, aprindeam niște viță de vie sau hlujani de păpușoi și coceam vinetele pe disc. Și fiindcă oricum ar fi mirosit vecinii, mergeam la ei înainte și îi întrebam dacă au și ei vinete de copt, ca să le pregătesc eu pentru ei, să le iau grija asta.
Pe-atunci nu mă încânta că trebuie să mă alătur treburilor din gospodărie, mai ales în weekend, dar așa ne-au responsabilizat ai noștri. Ne dădeau sarcini, iar la final, când evaluam împreună situația, primeam recompensa. Acum, însă, după 15 ani, iubesc grădinăritul, iar timpul pe care îl petrec în grădină îmi amintește de acea perioadă și-mi promit că la un moment dat, când voi cultiva și eu castraveți în grădină, le voi lipi și eu copiilor mei, în frunte, capătul primilor castraveți din sezon.
