Sunt o citadină prin excelență. Am nevoie de vitrine, vitrine cu cărți sau escarpins, cu brânzeturi sau coliere, cu croasante sau afișe de cinema, vitrine cu câte doi oameni care beau, împreună, un pahar de vin.
Dar pandemia a stins brutal luminile din vitrine și s-a văzut că orașul e gol (împăratul e gol). Orașul lumină – o uriașă machetă de lux, stinsă.
Cine a avut un pic de sat la îndemână – un petec de grădină, pământ sub picioare – și-a adus aminte mai ușor că, de fapt, locuim cu toții, ființe inteligente, animale, microbi sau virusuri, pe aceeași piatră albastră și verde pe care a devenit atât de complicat de trăit.
Locuiesc în zona pariziană, într-o localitate „rurbană”, pe cursul unui mic râu însoțit de piste pentru biciclete și maluri sălbatice. Primăvara găsesc uneori ghiocei care se uită periculos în apa mâloasă. Din loc în loc, pe malul drept, în mici parcele de grădini artizanale, francezii din cartier cultivă varză sau roșii, căpșuni și gherghine. Aș putea să le numesc dalii, cu numele de oraș, dar nu, ele sunt clar gherghine, cărnoase și lucioase, florile mai înalte decât mine de lângă gardul bunicilor.
În fibra mea intimă sunt o rurală, prin adopție. Am copilărit, verile, în două sate din județul Botoșani, la bunicii materni sau paterni. Călătoream singură cu trenul; de la Iași la halta Mândrești personalul făcea trei ore. O capsulă de timp pur. Nu era nimic de făcut, nimic de văzut pe geam. Și totuși filmul acelui travelling sumar, mereu același, are și azi o acuitate intactă, o împunsătură de fericire: niște gâște pe imaș, ziduri de casă albastre, un lan de floarea-soarelui întors cu spatele, o lutărie. Lutăria e acea scobitură în deal de unde țăranii își iau lutul pentru uns grajdiul. Iar dacă te oprești prea mult sub streașina aceea de pământ galben, gura căscată se poate închide, rămâi prizonier, te îngroapă lutul. Copiii din sat mă primeau cu teribile povești de groază. Invariabil, la sfârșitul vacanței mă întorceam acasă, la oraș, cu un săculeț de făină albă, în burta căruia bunica ascundea ouă de țară, să nu se spargă pe drum.
Într-o zi, cartierul de periferie periurbană din zona pariziană unde locuiesc s-a redus la câteva străzi, înconjurate cu o panglică defensivă: mai încolo nu se trece. Malurile râului deveneau inaccesibile, interzise plimbărilor. Pandemia ne bara accesul la perimetrul acela natural și mai ales la spectacolul locuitorilor săi firești: un stol de peruși scăpați, se zice, din cuștile de la aeroportul Orly, care dormeau în pâlcul de sălcii de pe malul apei; găinușe cu cioc roșu, cupluri de rațe, familii de nutrii și, din când în când, egrete solitare, cu guler cenușiu. S-a întâmplat însă că toți vecinii de cartier, cât era ziua de lungă, păreau să nu aibă altceva de făcut decât să-și dea întâlnire la pod, limita către o altă localitate și, prin forța împrejurărilor, miradorul fiecăruia către lumea interzisă acum a râului. Un pelerinaj necesar, natura se termina acolo, dincoace începea orașul, cu macheta lui splendidă, celebră și tristă.
Spectacolul s-a mutat și el la pod, animalele au venit și au ținut reprezentații zi-lumină pentru umanoizii retrași, absenți de pe alei, dar rânduindu-se neîncetat deasupra apei în acest punct precis al cursului său. După confinement, nutriile de pe Yvette arătau ca niște purcei dolofani iar rațele aveau gușe sidefate și proeminente, orgolioase. Mulți vecini de cartier veneau cu resturi de baghetă tare ca piatra, o doamnă în vârstă aducea grăunțe – n-am întrebat, dar mi-a spus și de la ce magazin le procura, înainte de pandemie, temându-se pentru stocul ei acum aproape epuizat. Plus că n-ai voie, s-a băgat cineva în vorbă, nu e bine să dai pâine veche la rațe și găini, e contraindicat, le faci rău și pot să moară, ești un torționar. Nimic altceva decât un sat, și niște copii, cu teribilele lor povești de groază.
Pe vecinii de cartier francez i-am zărit mai des în pandemie decât înainte, când lumea era „normală”. Înainte, oamenii n-aveau timp și nici motiv să iasă la apă în fiecare zi, natura era acolo, treaba ei, orașul era dincoace, strălucitor, imperios și imperial.
Bunicul făcuse o fântână la poarta cu gherghine, în afara gardului, pentru tot satul. „Iga la apă?”, „Iga la apă” auzeam de zeci de ori pe zi, în loc de bună ziua. Se opreau toate treburile, se oprea lumea. Scoaterea apei din fântână cu o găleată atârnată de lanț aducea la suprafață povești sau bârfe, din celălalt capăt de sat. Și să nu scoți doar o jumătate de găleată o dată, că nu te mai măriți.
Într-o zi mi-am apostrofat vecinul francez care-și tot ceartă câinele că îndrăznește să latre când întâlnește, pe drum, alți oameni. Lăsați cîinii să latre. Tăcerea animalelor, într-o periferie periurbană, e terifiantă. Se aude doar autostrada, un muget surd, continuu. Câinii care lătrau în neștire, când se îngâna ziua cu noaptea peste sat, erau corul meu antic, semn că lumea era la locul ei.
La Paris nu ninge, dar când ninge e magic: sub zăpadă, toate orașele din lume se aseamănă, toate satele sunt la fel.
