Sunt Roxana și locuiesc la țară de peste un an și jumătate. Am trăit înconjurată de țărănci, satul m-a crescut, am studiat femeile de la sat din Transilvania la antropologie și ce am realizat și realizez zilnic e că realitatea femeilor de la sat, ca din oricare alt loc, e una profundă, complexă și nu poate fi redată prin concluzii bine delimitate.
Cine e azi femeia din satele românești? Cum ar răspunde un antropolog la întrebarea asta? Prima parte a răspunsului ar fi că această categorie nu există, a doua parte a răspunsului e că dacă le-am pune pe toate femeile de la țară într-o categorie am da dovadă de esențialism. Redus foarte simplu, esențialismul e procesul prin care punem în categorii anumite grupuri pe baza unor stereotipuri. Esențialismul stă la baza rasismului, a șovinismului și în general la baza prejudecăților care divizează societatea în categorii care rănesc.
Nu putem reprezenta femeia de la sat, dar totuși ea trebuie reprezentată și descrisă cumva. Adevărul este că oricât ne-am dori să înțelegem femeia de la sat folosindu-ne de știri, de statistici, de reportaje, de istorie, nu vom reuși. Avem nevoie de toate și avem nevoie de propria empatie, umanitate și aplecare spre a petrece timp real cunoscând femei care trăiesc la sat. Să le pui într-o categorie — spunând fie că sunt băbuțele cu batic care își îngrijesc grădinile și au mereu cuvinte înțelepte și blândețe, fie că sunt victimele patriarhiei și abuzurilor soților, fie că sunt cele care au cel mai puțin acces la servicii de sănătate — ar fi o reprezentare falsă pe toate fronturile.
Desigur, adevărul trist e că femeia de la sat e câte un pic din tot ce am descris mai sus, dar ce mai e altceva? E atât și infinit mai mult! Poate mai ales în România, asemenea tuturor țărilor cu trecuturi apropiate nedemocratice, încă purtăm moștenirea unei narațiuni manipulate de stat. Una în care femeia de la sat a fost folosită ca unealtă narativă pentru a crea o poveste despre cine muncește, cine îngrijește, cine stă acasă, dar totuși are toată recunoștința pentru acțiunile astea. Imaginarul nostru încă transportă proiecțiile astea despre țărancă, dar și ideea că dacă privim spre „sat” — și el unitar, monolitic, perfect conturat — o singură țărancă, conservată, unitară, monolitică, perfect conturată, există.
E timpul să învățăm că ea nu există, cel puțin nu sub forma asta. Iar înainte să deplângem pierderea trecutului, a tradițiilor, a felului în care existau femeile mai demult, am cel mai încurajator gând pentru noi toți, femeia de la sat e infinită, ea există în absolut toate formele și e liberă de orice constrângere imaginată.
Femeile din satul meu
Să luăm ca exemplu comuna în care eu locuiesc și femeile cu care eu intru în contact. Cunosc băbuțe cu batic, care seamănă cu cele imaginate de noi atunci când ne gândim la femeile de la sat. Au fost soții care au stat acasă, au avut pe rând sau simultan grijă de bătrânii casei, de propriii copii, de soți, de nepoți, de câmp, de grădină, de casă, de mâncare. Dar pe lângă ele suntem noi, toate celelalte; vecina mea de vizavi, asistentă pe ambulanță; prietena mea bună mutată aici din București, care lucrează remote la un site de imobiliare, dar își ajută și partenerul la creșterea animalelor, face lactate desăvârșite și e o gospodină minunată și o femeie foarte inteligentă; o altă vecină de-ale mele, de la o casă de mai sus, care două luni lucrează în Austria, două stă acasă; o altă amică mutată tot din București, care face cosmetice și cursuri de ghidare blândă în sarcină și naștere; o prietenă bună a mamei, fostă directoare de liceu, profesoară de informatică; o alta, crescătoare de căpșuni, vite și legume, cu job la oraș, sau multe alte femei cu joburi la primărie sau poștărițe, care au și pensiuni, și puncte gastronomice sau chiar eu, antropoloagă și legumicultoare.
Toate suntem țărănci, locuim la sat, dar până nu demult n-am fost cuprinse poate în nicio statistică și sigur nu facem parte din imaginarul colectiv a ceea ce este femeia de la sat. Și totuși existăm. Pe lângă băbuțe și mătuși mai în vârstă, suntem și noi, iar împreună cu ele formăm un peisaj nou, divers și, cred eu, plin de speranță și putere. Ne-am internalizat foarte mult negativism vizavi de satul românesc, de ce a rămas din „femeia de la sat”, dar anul ăsta, în ziua în care sărbătorim puterea femeilor de a opune rezistență în fața opresiunii, vin cu vestea extraordinară că femeia de la sat are locuri vacante infinite și, pentru că ea nu există așa cum ne-o imaginăm, femeia de la sat poate fi oricare dintre noi!
Dacă vrei să citești mai multe povești despre femeia de la sat:
- Miresele din bufetul bunicii, text de Otilia Bălinișteanu
- Văratecul meu de peste ocean, text de Suzănica Tănase
- Am căzut în lume într-un sat din Ardeal, text de Oltița Cîntec
- Gherghine pe Yvette, text de Cristina Hermeziu
- De ce iubesc hortensiile, text de Raisa Beicu
- Portret de familie emigrantă: Gaga