Pe vremea bunicilor noștri, copiii își doreau să poată face școală, dar mulți au trebuit să renunțe la învățat în favoarea muncii la câmp, căsătoriei, iar uneori chiar a copiilor. Astăzi, școala este una dintre cele mai importante instituții din sat, însă sunt foarte mulți copii care o părăsesc înainte să învețe să scrie și să citească. După ce am văzut statisticile care arată clar că la sat sunt tot mai mulți elevi care renunță la școală, m-am gândit să documentez povești ale unor copii care se află în risc de abandon școlar, dar care continuă să meargă la școală datorită implicării unor cadre didactice care fac mai mult decât să intre la clasă și să predea o lecție. Pentru că eu cred foarte mult că fiecare elev ținut în școală este cel puțin la fel de important ca o medie de zece.
Acum trei ani, când am decis că vreau să fiu învățătoare, mi-am promis că nu voi lăsa niciun copil în urmă, iar până la final de clasa a IV-a, toți vor ști să scrie și să citească. Am înțeles repede că cel puțin unul dintre elevii mei, Cătălin*, avea toate șansele să se piardă pe drum pentru că era mereu în urmă față de colegii săi.
Cătălin este un copil mărunțel, cu părul șaten deschis, care ar sta afară toată ziua. Este în clasa a II-a și încă nu știe să-și scrie corect prenumele. Uneori mănâncă câte o literă, alteori îl scrie în oglindă, dar niciodată nu îi iese cum ar trebui. Anul trecut mi-am dat seama că este dislexic și disgrafic, ceea ce înseamnă că nu vede scrisul normal, ci mai înalt, mai lăbărțat, în oglindă. Dislexicii se nasc așa și nu există un stil de lucru diferit care să îi ajute, poate doar câteva mici trucuri și mult exercițiu.
Elevul meu este mezinul unei familii cu mulți copii. Tatăl este grav bolnav, iar mama lucrează cu ziua. Dintre frații mai mari, doar doi mai sunt în sistemul de învățământ și amândoi au rămas repetenți anul trecut școlar. Așa se face că nimeni din familia lui Cătălin nu știe să scrie și să citească, iar el își face temele după cum știe sau mă roagă să rămân cu el în pauză pentru a le face împreună.
Mi-am dat seama târziu că este dislexic, deși încă din clasa pregătitoare au fost semne clare: eu îi începeam un rând de la stânga la dreapta, iar el îl scria de sus în jos. Anul trecut, când încă nu venise pandemia, rămâneam după ore pentru a lucra suplimentar cu el. Deși făcusem vreo zece litere și mulți dintre colegii lui reușeau să scrie și să citească binișor, el nu putea să copieze nici măcar ce îi scriam eu pe caiet. La început nu a vrut să rămână după ore să citim, dar am aplicat strategia „două bomboane” – una o primea la începutul activității, iar a doua la final, după ce reușea să citească măcar câteva cuvinte corect. Ajunsesem la performanța de a citi vreo 20 de cuvinte corect, însă din martie și până în septembrie, când s-au închis pentru prima dată școlile, a uitat tot ceea ce a învățat.
Cât am funcționat în scenariu verde, adică am mers din nou la școală, l-am mutat în prima bancă, de unde mă întreba de câteva zeci de ori pe oră: „Doamna, da’ e bine?”, „Doamna, da’ ci tre’ sî fac?”. După vreo două săptămâni de scris și citit aceleași cuvinte în fiecare zi, începuse să recunoască cinci litere din alfabet.
La cei 9 ani ai lui, Cătălin este mult în urma colegilor săi și probabil că așa va fi mereu dacă ne uităm doar la cunoștințe și competențe. De fapt, aș putea să-l las repetent anul acesta pentru că momentan nu mai știe nici măcar una dintre cele cinci litere pe care le învățase până în noiembrie. Cătălin, însă, atât poate momentan, iar dacă îl trimit într-o nouă clasă, cu un nou colectiv, în care va intra cu eticheta de „repetent”, nu-l va ajuta să învețe nici mai multe litere, nici să-și scrie corect numele. Doar le-aș confirma lui și părinților că nici el nu poate să facă mai mult decât au făcut toți frații săi. Însă eu cred că are toate șansele să fie primul din familie care învață să scrie și să citească.
* numele copilului a fost modificat pentru protejarea identității
