Adina Rotaru: Dacă te-ar întreba cineva de a cui ești, ce ai spune?
Maria Zavate: Numele lui tata, Zavate, nu a intrat încă în mentalul colectiv, așa că spun numele mamei care e de-aici de loc. Cumva tot băștinașii, răzeșii, cei care erau aici de la început sunt cunoscuți. Le-aș zice că-s de-a lui Teleucă și nu neapărat că aș vrea să fiu identificată cu asta, dar oamenii s-ar duce cu gândul la tataia care era un personaj destul de vocal, spumos. Mă gândeam să fac la un moment dat arborele genealogic al familiei să văd până unde aș ajunge. Mamaia mai trăiește dintre toți bunicii mei, deci trebuie să profit acum de contextul ăsta ca să aflu cât mai multe despre trecutul meu. Stăteam de vorbă cu bunica mea și mi-am dat seama că nu-i întrebăm niciodată despre cum erau ei când erau copii, despre familia lor și am aflat tot felul de lucruri. Am aflat că străbunicul meu era dragoman de plute. Acum o sută de ani lemnul se transporta pe plută de la Bistrița la Dunăre. Eu n-am prins pluta, doar un bac care trece Bistrița dintr-o parte în alta, care acum nu mai există. Sunt lucruri pierdute în negura timpului pe care e păcat să nu le știm pentru că putem învăța din rezistența și stoicismul pe care-l aveau ei atunci.
Sunt mulți copii care pleacă de la sat și merg la școală la oraș. De multe ori sunt rușinați și evită să spună că sunt de la sat. Ai simțit și tu asta?
Am terminat liceul la Colegiul Național „Petru Rareș” din Piatra Neamț și clasa mea era destul de majoritară de la sat sau, cel puțin, de la case. Nu am simțit segregarea asta, mai degrabă ce simțeai era faptul că erau elevii care studiaseră acolo și așa se făcea cumva diferențierea. Apoi, când m-am mutat la facultate, fiind în Iași, oamenii veneau și de la sat, și de la oraș. Dacă e vreo oarecare presiune pe care am simțit-o a fost să-mi adaptez accentul în zonele în care mă duc. Simțeam că, cel puțin la început, dacă am accent moldovenesc oamenii nu se mai concentrează prea bine pe ce spun, ci pe modul în care spun și atunci cumva m-am adaptat.
Cum a fost să te întorci la sat și să te adaptezi la viața de la țară?
Pandemia m-a întors pentru că altfel rămâneam tot printre blocuri. Eu după ce am terminat masterul am venit și am stat un an acasă. Am încercat să plec cu un Erasmus și nu s-a întâmplat, iar în așteptarea răspunsurilor de la firme din Europa m-am trezit că am rămas acasă și nu aveam cine știe ce perspectivă. Atunci, m-am folosit de prilejul ăsta ca să mă apuc cumva de Instagram. Din cauza eșecului de care m-am izbit încercând să-mi găsesc ceva de muncă în Iași, m-am îndreptat către orașul pe care-l detestam cel mai tare și anume București. Între timp m-am îndrăgostit de capitală și de aproape trei ani locuiesc acolo, dar pentru că a venit pandemia, în iunie m-am întors acasă pe o perioada nedeterminată, dar cumva cu perspectiva că o să mă întorc undeva prin primăvară.
Eu sunt o combinație de introvert și extrovert care se activează în funcție de situație. Dacă acum a fost necesar să stau singură, eu n-am nici o problemă. Și când e nevoie sa fiu cu oamenii, imediat devin un om expansiv. Mă gândesc că m-am întors de unde am plecat, iar gândul ăsta mă ajută și mă și sperie cumva. În rest n-aș putea să mă plâng, eu sunt norocoasă că am unde să stau, am un job care-mi permite să lucrez de oriunde. Locuiesc cumva în sălbăticie, stau la 500 de metri de stradă, nu se aud mașini, nu prea sunt case. Am un câmp, un pârâu în partea dreaptă, e foarte idilic atunci când explic altcuiva.
Crezi ca ai puteasă locuiești permanent la sat?
Cu siguranță. Nu sunt un om al orașului, subjugat complet. Simt că acum am vârsta la care vreau să fiu în București, să trăiesc printre oameni pentru că satul înseamnă o oarecare izolare, iar din păcate satul nu mai înseamnă comunitate, cel puțin nu unde mă aflu eu. Nu a fost niciodată o comună cu tradiții puternice, cu oameni coagulați și cu valori comune. Și pentru că foarte mulți oameni au plecat în străinătate nu mai există ideea de comunitate pe care acum pare că mai degrabă o găsești la oraș sau pe internet. Ori că ai asociația blocului sau un grup de Facebook din cartier, parcă acolo oamenii încearcă să reproducă comunitatea care exista odată la sat. Dar eu o să mă întorc sigur. Nu am niciun dubiu. Poate candidez la Primărie peste zece ani, cine știe?
Cum ai început să documentezi satul românesc?
Simt o oarecare fascinație pentru sat și îmi pare că se creează un oarecare curent prin care oamenii vor ori să se întoarcă la sat, ori fiind de la oraș, vor să repopuleze satele. Și sper ca asta chiar să se întâmple. Avem o șansă unică de a face ceva diferit de restul țărilor din Europa. Viața la sat în Europa nu mai poți să zici că-i sat, sunt niște mici orașe cu case. Și cred că noi putem să facem ceva destul de special cu moștenirea pe care o avem.
Bazele s-au pus când am stat un an acasă. A fost pentru prima oară când am avut timpul necesar în care să observ cum se schimbă natura în jurul meu și am zis că ar trebui să surprind chestia asta și altfel. Am început cu cinemagrafurile (n.red: fotografii în care o mișcare minoră este repetată formând o animație), combinația între fotografie și video, și mi-am luat acest angajament să fac câte un vizual pe lună în care să surprind chintesența acelei luni. A ieșit, până la urmă, un întreg calendar pe care l-am făcut și în format fizic. Așa a început totul, de la a observa ce se întâmplă în jurul meu.
Sute de oameni te-au urmărit cum ai cules strugurii, porumbul, lucruri care se întâmplă mereu la sat, care poate par banale, însă acum sunt de interes pentru public. Care crezi că este cauza?
Subiectul în sine, faptul că e natură, că e la țară. Imagistica asta cumva de basm, dar atașată unui discurs destul de realist și cu picioarele pe pământ în ceea ce privește satul i-a făcut să vibreze emoțional. Cred că orice ne conectează cu copilăria ne dă un sentiment de bine și are succes. Pentru unii e nostalgie, pentru alții mai multă fantezie pentru că n-au trăit așa ceva.
Ce amintiri ai din perioada sărbătorilor de iarnă petrecute la sat?
Cred că toate încep cu zăpadă și săniuș. Am multe amintiri cu mine căzând într-o râpă cu tot cu sanie sau făcând trenulețul cu prietenii care acum nu mai sunt prin preajmă. Din nou, aceeași problemă a depopulării satelor și fuga asta spre oraș căutând ceva anume. Dar asta nu înseamnă neapărat că o să găsim acolo ceea ce nu ne-a oferit satul. Majoritatea amintirilor sunt legate de ierni care pare că nu mai sunt cum erau cele de când eram noi copii. Îmi amintesc când eram copil că au fost nămeți de peste doi metri și au înfundat o uliță prin care trebuia să trecem ca să ajungem la mătușa mea, iar mama s-a gândit să probeze cu mine dacă nu cumva e atât de înghețată zăpada încât putem să mergem pe deasupra. M-a pus pe zăpadă și eu am căzut înăuntru, dar nu țin minte panica, doar eram amuzată de ce se întâmpla. Amintirile sunt legate și de câteva tradiții care au loc prin sat. Noi avem călușari, tradiție destul de răspândită în zona Moldovei și adaptată la fiecare comună sau regiune. Apoi avem uratul sau tăierea porcului care acum e un subiect sensibil pentru unii. Ceea ce consideram noi tradiție înainte, acum e considerată barbarie. Se schimbă narativul și până la urma urmei trebuie să te adaptezi.
Dacă ai putea sa alegi trei valori din tot ce te-a învățat satul, care ar fi acestea?
Ce am învățat de la sat? Conexiunea cu natura. Este ceva ce nu trebuie să pierdem niciodată indiferent unde ne-am muta. Conexiunea cu natura înseamnă că te trezești când trebuie, te culci când trebuie, muncești când trebuie. Pentru că te iei după ciclul natural al lucrurilor și viața la țară te obligă cumva să te ții de ciclul ăsta firesc al tău. Și asta te ajută să fii mai sănătos și la minte, și la corp. Apoi rezistența pentru că se muncește mult și, în final, răbdarea. Astea sunt trei valori pe care pot să le implementez și dacă mă duc în Shanghai unde sunt complet ruptă de orice treabă naturală, orice legătura cu satul.
Lucrezi la un nou proiect despre satul românesc?
E un proiect pe care vreau să-l fac în ritmul meu împreună cu Alis, prietena mea cea mai bună din copilărie. Ea a venit cu ideea când mergeam prin sat și am observat lucruri pe care nu le-am observat până acum. Multe case vechi, foarte frumoase, unele sunt părăsite, iar în altele încă mai locuiesc oameni. Ne-am gândit să vedem ce-i cu ele și să facem o hartă a caselor cu tot ce înseamnă asta: fotografii, niște video-uri, interviuri cu oamenii care încă mai locuiesc acolo. Nu știm în ce zonă o să se îndrepte, dacă se transformă în activism pornit de la „haideți înapoi la sat” sau pur și simplu va fi un fel de a spune „hai să nu uităm de sat.”
