Bine măcar că la cules de păpușoi nu era obligatorie trezirea la cinci. Fiind toamnă, diminețile erau reci, bruma era încă pe frunze și soarele abia se dezmorțea înainte să ajungem și noi în câmp. Acum scriu cu nostalgie rândurile astea, deși, pe la 14-16 ani nu pricepeam ce caut în lanul de porumb, la sfârșit de săptămână.
Tata punea un al doilea rând de scoarțe la căruță, ca să poată cuprinde cât mai mulți știuleți și pregătea coșurile în care urma să culegem. Participam în număr mare la cules de păpușoi, nu doar familia noastră, ca să putem isprăvi degrabă.
Cu un „Doamne ajută!” rostit cu voce tare, însoțit de-o cruce care-avea să ne îmbrățișeze pe toți, tata dădea startul culesului, apoi ne-amintea regulile: în coș păpușoii buni, într-o grămadă pe cei răi, câte doi pe rând, verificăm bine fiecare hlujan.
După ce culegeam toți, tata și încă cineva, căci erau două căruțe, plecau cu ele pline de păpușoi spre casă. Apoi se-ntorceau pentru ultima parte a zilei, culegând ce-a mai rămas și urcându-ne toți în căruțe.
Culesul de păpușoi — ca la vie, de altfel — era pe-atunci un soi de eveniment. Cum sunt și-acum nunțile sau pomenile, pare-mi-se. Neamurile nu s-au mai văzut de săptămâni bune, deapănă amintiri în timp ce dezbracă pănușă cu pănușă. Dar cu grijă, știuletele care avea niscai mucegai sau a fost ros de șoareci trebuia pus deoparte, pe-aceia îi puneam într-un sac și erau masa de curând a animalelor.
Îmi plăcea mult să luăm pauze, sigur aveam o gustare pregătită, asta ca să fim siguri că ajungem la capăt de rând și încheiem cu bine, dar și ca să ne mai vedem între noi la față. Ne măsuram asprimea mâinilor, în timp ce ne turnam apă unul altuia în pumni, înainte să ne așezăm pe pătura de la marginea lanului, lângă caii priponiți de căruțe.
În continuare, desfăceam păpușoii cu grijă, lăsând pănușile pe hlujan. Auzisem că vor fi un deliciu pentru animale, la iarnă. La final, ăsta era peisajul pe care îl lăsam în urmă: câteva rânduri de porumb înfoiat, care-aștepta să se mai usuce în vântul iute al toamnei, până tata le va veni de hac cu un târpan și-i va aduce de tot acasă. Drumul spre câmp și spre casă era presărat tot cu povești, suiți în căruțe toți muncitorii, auzeam în jurul meu: „Dar alde Vasile mai muncesc pământul ăsta?, Uite, tre să aducem și noi la moară grâu’ ‘cela., Tușa Ioana mai stă pe uliță asta?”.
Uitai că te mai dor șalele, că ai pus prea multă presiune pe brațe și că buricele degetelor ți s-au uscat de la atâta praf. Munca însă nu se termina odată ce păpușoii erau urcați în căruță și duși acasă. Și-acum văd în fața ochilor, cum coșărul (coșer/hambar) din curte avea la picioarele lui toată recolta de porumb și aștepta să fie umplut. Fusese atent curățat cu câteva zile înainte, podeaua-i fusese cu grijă acoperită, ca nu cumva vreun șoarece îndrăzneț să-și facă cuib între știuleți. Prima dată urca un adult în coșăr ca să așeze primul rând de păpușoi, tocmai ca să opună rezistență șoriceilor, apoi spre final urca un copil, că era mai mărunțel și reușea să umple golurile până în tavan. Bucuria era să se umple coșărul cu știuleți buni, ce-aveau boabe mari și sănătoase, care să devină hrană bună pentru animalele din curte. Șiiii…buni de mămăligă, desigur!
În tot timpul ăsta, mama, de cele mai multe ori, fie pregătea o mâncare, cu care să potolească foamea tuturor, fie o finaliza, începută fiind în zori. Mă gândesc și-acum că făcea o mâncare de orez cu pui de țară — preferata mea, de altfel — o friptură cu sos și mămăliguță, un pilaf sau un piure cu friptură de pui. La masă era tot prilej de istorisiri, mai ales că îți și vedeai interlocutorii, le puteai observa reacțiile. Tot atunci se gusta prima dată, poate, și vinul abia făcut în acel an. Auzeai reacții la cald, iar adulții gândeau planuri de cum să obții un vin perfect până la sărbători. Adică atunci când aveam să ne revedem, dacă ne ținea Dumnezeu sănătoși pe toți.
Rămân acum numai cu amintirea acelor toamne, de la cules păpușoi, și cu imaginea coșărului care găzduiește alte lucruri azi, dar nu păpușoi. Asta pentru că-n sat prea puțini oameni mai au o căruță cu cal în curte, animale de crescut cărora să le-mprăștie păpușoi sau urluială ori câteva rânduri de porumb în câmp pe care să nu le fi dat în arendă. Pentru opțiunile acestea apelăm acum la…turismul rural.
*păpușoi = regionalism folosit pentru termenul „porumb”, care vine de la asocierea rodului cu o păpușă.