Trec clipe fără sfârșit în vagonul ticsit, în care 60 de soldați, luați prizonieri de ruși, se chinuie să respire. Unii zac epuizați de drum și de nemâncare, alții sunt suferinzi, alții au leșinat deja de sete. Trupuri inerte, contorsionate, altele zvâcnind în căutarea unui centimetru în plus care să le ajute să se țină de viață. Merg de zile în șir prin iarna siberiană și numai căldura propriilor trupuri îi ține vii. N-au mâncat mai nimic până azi, când li s-a aruncat pește, mult pește sărat. Au înghițit repede, deși știau că fără apă a mânca înseamnă a te sinucide. Brusc, roțile trenului scrâșnesc, semn că se va opri. Afară, zăpada e până la brâu, ca-n iernile de acasă, de pe dealurile Dumeștilor. Numai că aici gerul e distrugător, te poate ucide. Prin crăpăturile oblonului moș Neculai vede omătul. Și într-o clipită-și aruncă bocancii, să se poată cățăra înapoi rapid, ia ranița și sare afară. O umple bine, gospodărește, apoi o aruncă înăuntru. Dar nu se mai poate strecura și el. L-au observat santinelele și, în frigul acela crunt, l-au bătut cu patul armelor până a rămas doar o masă moale, aiurând ba că-i mort, ba că-i viu. S-a trezit în vagon. Cineva l-a tras și i-a șters rănile de pe față cu zăpadă din raniță. Picăturile i s-au prelins până la gură. Așa, încet-încet, și-a venit în fire. Era întreg, dar parcă nu mai avea picioare. Îi degeraseră.
„Când m-am hotărât să mă duc după zăpadă, atunci, când eram în tren, m-am gândit așa: cine știe, ori scap, ori nu mai scap. Dar măcar să-i ajut pe ceilalți”, îmi povestea, la 76 de ani distanță de călătoria asta, moș Neculai Spumă. A căzut prizonier în 1942, în luptele de la Stanlingrad. Rușii l-au ținut într-un lagăr de muncă 6 ani și 9 luni. S-a întors în satul dintre dealurile Vasluiului în iarna anului 1948, teafăr, însă fără degetele de la picioare. În ranița lui de soldat nu mai era zăpadă, dar sălășluia amintirea salvării celor 60 de vieți.
