Doina Savin e medic de familie în Câmpulung Moldovenesc. A crescut cu pasiunea pentru acareturi și a vrut să deschidă un muzeu cu toate piesele adunate. Sfătuită de prieteni să dea viață acelui loc, a decis, în final, să-i modifice destinul în unitate de cazare. Toate lucrurile colecționate își duc acum noua viață în cele cinci case tradiționale ale pensiunii-muzeu Casa Poveste de la poalele Rarăului. Casele au fost strămutate din sate ale Ocolului Câmpulungului de Bucovina* și au aparținut păturii sociale de mijloc: meseriași și negustori.

O însoțea uneori pe mama sa, care era contabilă, pe teren și ajungea deseori în casele comunității evreiești. Micuță fiind, dacă îi plăcea ceva, nu ezita să îi roage pe oameni să îi vândă sau să îi ofere obiecte din casă. Doar dintre cele vechi, care îi încântau ochii. „Nu eram atrasă de lucrurile noi, mie-mi plăcea tot ce era de demult.” Primele lucruri pe care le-a achiziționat de la evrei le are și astăzi, așezate la loc de cinste pe un pervaz: câteva râșnițe manuale și un fier de călcat cu piatră pe care sunt inscripționate infinitul și Steaua lui David. Văzând fierul de călcat își amintește că acesta va fi inclus în viitoarea expoziție pe care o va găzdui pensiunea-muzeu, pentru că:
„Niciodată, dar niciodată nu m-am gândit că voi deschide o pensiune. Eu am vrut să fac muzeu.”

Stăm la povești pe laița din salon, la parterul Căsoaiei, cea mai mare casă a complexului. Pe vremuri, parterul era zona locuibilă, iar la etaj se obișnuia depozitarea fânului. Salonul e acum restaurant, unul atipic. Doina povestește cum cu mult timp în urmă, pe când se afla pentru prima dată în Cambridge, îi spunea fiicei sale cum și-ar dori să arate restaurantul: să aibă piese diverse, din cele pe care le-a găsit de-a lungul timpului. Când a intrat într-un restaurant din orașul britanic a dat exact de conceptul pe care și-l imaginase: „Nicio masă nu semăna cu cealaltă, scaunele toate erau diferite”. În restaurantul gândit de Doina astăzi se află mese rotunde, mese pătrate, pentru că sunt ale ei și le iubește. Chiar și masa profesoarei de pian din clasa a VII-a. Dascălul i-a observat pe atunci dragostea pentru obiectele cu vechime și într-o după-amiază a invitat-o la ea acasă, îndemnând-o să își aleagă un obiect din casă. Fetița Doina de 12 ani a ales o masă, pe care a și primit-o în dar.
Pasiunea a fost dintotdeauna, dar s-a întețit în facultate, când a început realmente să cumpere lucrurile. Apoi și-a oferit timp să vizualizeze spațiul. Atât în fosta casă, cât și în locuința actuală are un fotoliu lângă geam, unde obișnuia să se cufunde, mai ales duminica:
„- Ce faci, mamă? Îmi zice Ciprian, soțul meu.
-Visez.
-Visează, văd că nu mă costă nimic.”
Doina spune, zâmbind, că „la un moment dat a început să-l coste”. A fost și el apoi fermecat de dragostea pătimașă a Doinei pentru „vechituri” și a susținut-o în tot ce înseamnă Casa Poveste.

Ciprian lucra într-un domeniu diferit, dar când activitatea de acolo s-a redus, Doina l-a „ademenit”. Mergeau, uneori, împreună la pacienții din satele dimprejur. Pentru serviciile medicale nu lua bani, dar îi întreba pe săteni dacă au vreun lucru vechi sau vreo fotografie veche. Ajunși în Botuș, a consultat o bătrână care locuia într-o casă veche. A dus multe lucruri vechi la groapă, le aruncase. Dar le-a spus, totuși, soților Savin că pot să se plimbe prin curte și dacă văd ceva, pot să ia. Lângă fânarul din curte era sprijinită o oglindă de cristal. Bătrâna plănuia să sape o groapă, să pună toată sticla oglinzii acolo ca să nu se rănească cineva. Oglinda de cristal lucrată cu fir de argint e acum în salonul pensiunii. Tot atunci, în aceeași mahala, Doina și Ciprian au observat o locuință care aproape că se dărâma și au vorbit cu nepoții celor care au trăit acolo, iar ei au acceptat să o vândă. Aceea era Casa Veche, cea mai „în vârstă” din complex, are 200 de ani. Amintind de nepoți, Doina mărturisește că de-a lungul timpului a vorbit cu multe persoane, referitor la cumpărarea de obiecte sau case, dar niciodată nu a insistat dacă oamenii nu se simțeau pe deplin convinși să vândă. „Dacă am găsit urmașii direcți ai celor care au construit căsuța, aceștia niciodată nu au accepta să vândă casa părintească, chiar dacă era în stare avansată de degradare”. Însă dacă era în grija nepoților, aceasta se dădea mult mai ușor.

Doina a căutat unele lucruri, dar sunt și întâmplări în care lucrurile au dat de Doina. Povestește că la un consult al unei octogenare, foarte bogată, de altfel, bătrâna îi spuse: „doamna doctor, mi-am vândut una din vile, cea cu mult teren, că nu știam cum să scap de ea”. Tot terenul fusese cumpărat de o companie care urma să ridice acolo o benzinărie. A luat în acea secundă numărul celui care a cumpărat casa, l-a sunat și i-a explicat ce face. Vocea de la telefon i-a spus doar atât: „Doamna Doina, eu sunt plecat în Spania. Dacă în două săptămâni, când mă întorc, casa dispare și terenul e plan, acesta e cadoul meu pentru dumneavoastră”. Apoi a așteptat o bucată de vreme până a găsit meșteri care să repună casa pe picioare, piesă cu piesă. Tot despre meșteri amintește când se uitau la tencuiala de pe pereții camerelor din pensiune. Îi ruga insistent să facă în așa fel încât varul să pară că e vechi. Până ce unul dintre meseriași i-a dat replica: „Doamna doctor, eu buleală din asta nu fac”.

Soarta multor obiecte care însuflețesc astăzi Casa Poveste era dată pierzaniei, dar Doina le-a oferit o nouă viață. Lucrurile care se află acum în unitatea de cazare pe care a făurit-o (paturi, noptiere, comode, veioze, scaune, radiouri și valize) le oferă oaspeților un sentiment de familiaritate, de „acasă”, în case bucovinene vechi de peste-un veac. Doina și Ciprian vor să redea viața locuitorilor din Ocolul Câmpulungului de Bucovina de dinainte de Primul Război Mondial. Toată această atmosferă poate fi trăită astăzi într-un altfel de timp, pe care Doina l-a gândit de când era studentă.
*Ocolul Câmpulungului de Bucovina se întinde de la localitatea Vama până la granița județelor Suceava și Bistrița-Năsăud.

1 comentariu