Aproape fiecare om pe care îl știm are cel puțin o rudă, un prieten sau o cunoștință care a plecat din țară. Chiar și noi, toți cei 6 membri ai echipei De la sat, avem părinți, frați, bunici, unchi, mătuși, verișori împrăștiați prin mai multe state, de pe mai multe continente. Au plecat în căutarea a ceea ce le lipsea acasă – bani, acces la educație de calitate, un loc de muncă, speranță – și au promis c-o să stea doar un pic. Pentru majoritatea, lunile au devenit ani, iar greutatea anilor îi face adesea să simtă că trăiesc vieți duble, dar că nu mai sunt întregi în niciuna. Am decis să-i întrebăm pe ai noștri cum a fost să plece din sat într-o altă țară, ce i-a speriat cel mai tare și ce i-a făcut să meargă mai departe. Dar, cel mai important, am vrut să ne spună cum cred că ar fi arătat viața lor și a noastră dacă stăteau acasă… Începem seria cu o poveste din familia Larisei.
Era toamnă, începuse de puțin timp școala – eu intrasem în clasa a X-a, iar sora mea era la cămin, în clasa a VI-a. Ceea ce a părut o decizie de moment atunci era, de fapt, ultima soluție pe care a găsit-o după ani grei și datorii interminabile: „Plec. Plec în Italia. Mă ajută Lenuța să găsesc ceva de muncă, câștig câțiva bani, să ne ridicăm cu datoriile, și vin acasă. Vin la Crăciun!”. Cu aceste câteva cuvinte spuse pe nerăsuflate, cu noduri în gât, ne-a anunțat mama că pleacă, după ce a stat mereu-mereu lângă noi. „În sfârșit, avea să fie liniște”, îmi ziceam, ca și cum plecarea ei ar fi șters bula de stres apăsător adusă odată cu lipsurile. Și parcă plecarea a fost ușoară, căci eu și sora mea vedeam doar multiplele avantaje – în sfârșit am fi avut mai mulți bani de pachet, poate vom avea telefoane noi și chiar un laptop, căci calculatorul era stricat de vreo 3 ani deja. Speram că ne va trimite și nouă haine frumoase, cum avea Diana, nepoata Mariei lu’ Drăgan, care avea părinți plecați de… nici nu mai știe când; și, dacă dă Domnu’ și mai pleacă după Crăciun, o să mergem și noi într-o vacanță în Italia.
Avea 36 de ani, iar în ultimii patru ani făcuse tot ceea ce și-a dorit atunci când era mai tânără: a început să urmeze cursuri la seral, a dat BAC-ul și l-a luat din prima, iar bucuria ei cea mai mare a fost că nu l-a luat la limită, ci cu mult mai mult de atât. Câteva săptămâni mai târziu și-a depus dosarul și a dat admitere la „Academia de Muzică «Gheorghe Dima»” din Piatra Neamț, la pedagogie muzicală. „Gata, am dat admiterea!”, chicotea la telefon imediat ce a ieșit din examen,„nu a fost ușor, dar m-am descurcat. Proful a cântat câteva note la pian, iar eu le-am repetat perfect după el. M-a lăudat că știu astea toate fără școală.”. În toamna în care a plecat în Italia ar fi trebuit să intre în anul al doilea, fără restanțe, și cu marea dorință de a împlini un vis din copilărie – „bunicul zicea că am voce bună. Mă punea să-i cânt și îmi dădea bani… A vrut să mă ducă la școala de muzică, la Bacău, dar nu m-a lăsat tata și toate concertele s-au dat pe scările din fața casei. Cine știe unde aș fi fost acum…”.
A plecat cu autocarul, cu noaptea-n cap, darspre soarele de pe strada sa. Deși în peninsulă le avea aproape pe bunica mea și pe mătușa din partea tatălui, primul și cel mai mare impediment de care s-a lovit a fost limba. „Mulți din cei care ofereau locuri de muncă voiau să știu limba, iar eu nu înțelegeam nimic din ce spuneau. Ba chiar mi se păreau foarte amuzante unele cuvinte, expresii de la ei, și râdeam singură…”. Primii oameni cu care a avut contact în Italia i-au dat sfaturile de care a ținut cont în toți anii pe care i-a petrecut acolo – „bătrâna la care lucra mama mi-a zis să nu îmi fac unghiile, să îmi dau aurul jos de la gât și să nu mă mai îmbrac așa cochet, că italiencele sunt simple și geloase și că n-o să mă ia la muncă. Câteva luni mai târziu, bătrânul la care am lucrat mi-a zis că dacă aveam unghiile făcute, nu mă primea la muncă, fără să știe detaliile acelea”.
După două săptămâni de la plecare, cumnata care o ajutase să ajungă în Italia îi găsise un loc de muncă la un bătrân care avea nevoie de companie și un minim ajutor în casă.„Am simțit că nu e real ce mi se întâmplă. Primeam banii la fiecare final de săptămână, cu chitanță tăiată, chiar mai mult decât ne-am înțeles”, rememorează mama. Dar zicala socoteala din târg nu se potrivește cu cea de acasă s-a adeverit și în cazul ei, căci primul Crăciun petrecut acasă a fost abia în anul următor, în 2012. „După o lună au zis că îmi fac contract, doar că trebuia să rămân mai mult decât mi-am propus. Un gând era la fetele mele care cresc fără mamă, alt gând la datoriile care mă împiedicau să le ofer ceea ce aveau nevoie. Mă consolam cu gândul că nu sunt singure, că stau cu tata și bunicii, și că merg la Biserică. Simțeam, cumva, că dacă stau pe lângă părintele (n. red. preotul din sat) nu au cum să calce strâmb, să facă ceva rău…”, povestește cu lacrimi în ochi. Următorul Crăciun pe care l-a petrecut acasă a fost tocmai în 2018, când eu aveam de 6 luni primul copil, prima ei nepoată – Maria.
În primăvara anului următor, în 2012, a urmat-o și tata, care își mai încercase norocul prin Grecia şi Germania mulţi ani la rând, însă de jumătate de an rămăsese cu noi acasă. Acum simțea că este ultima şansă de a-și găsi un loc de muncă stabil și, după luni bune de căutări, a prins un post la zeci de kilometri de orașul în care se afla mama. S-au străduit să stea la depărtare, până când bătrânul la care lucra mama i-a spus, ca ultim sfat „«tu trebuie să îl urmezi pe soțul tău. Nu puteți sta la depărtare.». Am mai stat puțin și am plecat și eu la el. În fiecare an ziceam că «mai stăm anul ăsta și mergem acasă», dar de fiecare dată mai aveam ceva de rezolvat. În cinci ani am reușit să ne achităm toate datoriile din țară, cu care ne-am luptat zece ani, și ușor-ușor am mai rezolvat ceva pe lângă casă. Dacă nu se îmbolnăveau mamaia și tataia (n.red. socrii ei), cred că încă mai stăteam…”.
Cei nouă ani petrecuți departe de casă au lăsat urme în fiecare membru al familiei noastre. Când au plecat, eu eram o adolescentă cu visuri, iar când s-au întors definitiv, în vara anului trecut, m-au găsit mamă a doi copii. Pe sora mea au lăsat-o elevă într-a V-a și au găsit-o studentă, pregătită și ea să-și facă o familie. Când au plecat, „bunicii din ogradă” țineau găini și curci multe, doi porci, toată gospodăria, grădina și muncile câmpului, iar când s-au întors au găsit doi bătrâni bolnavi și fără putere. Când au ales să emigreze erau demoralizați, triști, frustrați și plini de frici, însă când au revenit au adus cu ei mentalități schimbate, planuri, viziuni, energie și, mai ales, același miros de mama și tata pe care l-au lăsat, cândva, într-o casă care oricum nu mai e la fel ca atunci când au plecat.
Mamei îi este foarte greu să se obișnuiască acasă. Chiar dacă în Italia muncea până la epuizare, viața ei se simțea diferit. Am întrebat-o cum crede că ar fi fost viața ei dacă ar fi stat acasă, iar ea spune că n-ar fi avut nimic din ce are acum: „Poate aveam mai multe amintiri alături de copii, de nepoți, poate le-aș fi fost un mai mare sprijin, că au fost forțate să se maturizeze și să se descurce singure, dar cu siguranță nu aș fi avut posibilitatea să îmi ajut copiii așa cum am făcut-o. Am multe regrete, dar când mă uit în urmă, îmi zic că n-aș fi făcut nimic dacă rămâneam acasă…”. Spune asta ca o formă de a se convinge, încă o dată, că a luat cea mai bună decizie. Și cred c-așa a fost.
