„Hai la bunica să facem turte și brânzoaice!”, așa mă ademenea mamaia să merg la ea când venea de pe deal, de la cosit, cu căruța cu cei doi măgari, Mircea și Costel.
Și mă duceam. Mă urcam în căruța stivuită cu paie și îmi plăcea foarte tare să mă uit de sus în curțile vecinilor. Și în câteva minute eram la ea acasă. În zilele toride de vară, mai întâi punea repede în lighean niște făină, apă și drojdie uscată (care era uscată pe ziar, amestecată cu făină de mălai) și, cât hrănea și adăpa animalele și pregătea ceva de mâncare pentru noi, aluatul creștea la soare — acoperit cu un ștergar să nu prindă pojghiță.
După masa de prânz punea repede un ziar pe masă, presăra cu făină din belșug și eu întindeam cum știam mai bine aluatul pentru brânzoaice cu un făcăleț care era și pentru mămăligă. Mamaia aducea brânză proaspătă din beci, ouă din cuibar și le amesteca cu o mână de zahăr. De îndată le prăjeam în untură, ca apoi să le mâncăm fierbinți. Nu reușeam să facem pe cât de repede le mâncam.
Apoi ne spălam picioarele de țărână și ne răcoream în camera de la vale, unde lutul ținea rece vara și cald iarna. Neapărat aveam cu noi o ulcică mare cu apă de la fântâna din drum. Cea mai rece apă pe care o știu eu de la vreo fântână.
În zilele de post făceam turte în tigaie, fără ulei. Vara le mâncam cu salată de roșii din grădină și întingeam bine în zeama de pe fundul castronului. Iar iarna, în post, mâncam turtele cu varză călită sau cu tocăniță de cartofi cu mult mărar. Tot cu zeamă multă.
Uneori, în post, desertul sau dulcele pe care îl găseam în traista de după ușă era halvaua. Și o mâncam și pe asta cu pâine, ca să țină și de foame. Luam halva cel mai des de la târg „de la ruși”; acolo găseam la kilogram. Erau doar de două feluri: una mai grunjoasă, de înțepa la limbă, că avea bucăți din coaja semințelor, și una foarte fină. Despre asta fină se zicea în familia mea că e contrafăcută, că „are numai prostii în ea”, dar era și mult mai scumpă decât cea „normală”.
Când mâncam eu halvaua și făceam brânzoaice nu mă gândeam că după vreo 20 de ani o să vorbesc cu mamaia mea doar prin video call și ea o să îmi zică „mai hai, bunica, și pe la mine, că mi-e dor de tine. Hai să îmi aduci o găleată cu apă, să îmi umpli butelia. Hai să mergem amândouă la pomană, hai să îmi scoți usturoiu’, hai să uzi florile!”
Acum mănânc halva făcută în Polonia și îmi învăț propria fiică să facă brânzoaice. Cât de „departe” ne duce viața!
Fotografii și text de Gabriela Cazacu