După ce acum câteva luni am scris despre mutarea mea în Scoția, am știut imediat că asta este povestea pe care trebuie și vreau s-o spun pe rubrica Plecat din sat. Așa că, cel puțin pentru o vreme, rubrica va deveni jurnalul meu de emigrant, unde voi spune tot ce cred că trebuie auzit. Azi vorbesc despre prietenie.
Întotdeauna mi-au plăcut oamenii și am tânjit să fiu în preajma lor. În perioada studenției am petrecut sute de zile și nopți în grupuri gălăgioase de oameni, întâi într-o asociație studențească, apoi în trei redacții de ziar. Am avut o nevoie aproape primară de a aparține, de a fi parte din ceva și, cât timp am fost, fiecare grup a devenit epicentrul existenței mele.
Pe cât de mult bine mi-a adus senzația aceea când am trăit-o, pe atât de tare m-a amărât când s-a încheiat. Asta pentru că nevoia mea de a aparține nu a venit la pachet și cu un manual de instrucțiuni pentru a încheia sănătos relațiile cu oamenii din grupuri. N-am știut un alt mod de a părăsi un loc decât rănindu-i pe cei din jur și lăsându-i pe ei să mă rănească la rândul lor.
Atunci când m-am mutat în Scoția tocmai încheiasem într-un mod foarte dureros câteva prietenii despre care eram convinsă că vor dura o viață. Eram încă destul de afectată de asta, așa că atunci când m-am angajat la hotelul din centrul Edinburgh-ului, ca supraveghetoare a echipei de curățeniei, mi-am promis că nu o să mă împrietenesc cu nimeni. Nu eram pregătită să-mi frig iar pielea pe rugul prieteniei, așa că, deși am încercat să fiu mereu amabilă cu colegii, am evitat orice soi de apropiere în plus. În lipsa oamenilor, am început să mă împrietenesc mai mult cu mine și să-mi placă, pentru prima dată în viață, să fac lucruri de una singură.
În momentele în care îmi lipsea o discuție sinceră cu un prieten, o sunam pe Florentina și, cu ea în telefon, reușeam să mă simt din nou parte din grupul meu de la ziar. Pe Ionuț, Iulia sau Iulian îi sunam când voiam să simt din nou extazul acela de a dezbate un subiect de presă și, în scurta noastră discuție, reușeam să mă conving că încă sunt parte din ceva, chiar dacă în realitate nu mai eram.
Nevoia de a-mi face prieteni aici, în Scoția, a venit destul de târziu, după aproape un an de la mutarea din România. Dar pandemia deja începuse, eu eram în șomaj, așa că sincronizarea n-a fost cea mai potrivită. Cu toate acestea, apropierile au apărut de nicăieri și m-au făcut să realizez că spărsesem o bulă în care fusesem destul de ancorată în facultate și, mai multe decât atât, criteriile după care mă apropiasem de oameni înainte nu se mai aplicau acum. Asta m-a ajutat să-mi doresc să interacționez cu oameni care n-au aceleași pasiuni ca mine, de care nu mă unește neapărat munca sau vreun țel comun, și asta mi-a permis să văd lumea un pic mai clar, fără ochelarii bulei în care trăisem până atunci.
Când Gabi s-a împrietenit cu un coleg de la pizzeria unde lucra pe atunci, am ajuns s-o cunosc și eu pe soția lui. Împreună cu ei și copiii lor ne-am petrecut multe seri ascultând muzică, încercând diferite mâncăruri de la restaurantele din oraș și rememorând viețile noastre de acasă, care păreau acum dintr-un alt timp.
Apoi în viața noastră a apărut D., care ne-a întrebat dacă n-am vrea să ne mai vedem la o cafea, asta după ce avusese grijă de motanul nostru timp de o lună, cât noi ne aflasem în România pentru prima dată de la mutare. Întâlnirea noastră ne-a transformat destul de repede în prietenii aceia care-și lasă pisicile unii la alții când pleacă în vacanțe sau care iau masa în oraș de fiecare dată când au ocazia.
Să mă apropii de oameni a fost și un tango bizar în care multe luni am reușit să fac un pas înainte și șapte înapoi. De câte ori am înaintat sufletește către cineva, instinctul mi-a spus s-o iau la fugă înapoi, către singurătatea mea călduță. Și de multe ori am și luat-o. Dar acum, în ultimele luni, ceva s-a schimbat înăuntrul meu și am făcut pași mulți, fără număr, către ceea ce simt că devine Grupul Meu, cu oameni buni ca pâinea caldă împletită. Pentru că deși încă mor de frică, viața e o pantă prea abruptă pentru a aluneca singură pe ea.
