M-au crescut de mică un bunic și o bunică. Dacă ar trebui să aleg o frază care să-mi descrie parcursul și să mă reprezinte, asta ar fi. Căci nici înclinația către cuvinte, nici pasiunile n-ar fi fost aceleași fără ei, bunicii mei. Am învățat să citesc dintr-o carte de rugăciuni pusă în mâini de bunica, la ceas de seară. Am învățat tabla înmulțirii la gura sobei de la moșu’, care se bucura la fiecare mică reușită a mea.
S-a îmbolnăvit când am intrat la liceu și se ruga lui Dumnezeu să nu-l ia încă, să-l mai țină până mă vede cu liceul absolvit. Și tot el a ținut cu îndârjire un regim alimentar strict ani de zile, până în ziua nunții mele, când mi-a zis: „Gata, de-acum mă pot duce liniștit, am ajuns să te văd mireasă”. Și din acel moment a renunțat la regim, cu toate rugămințile noastre, ale tuturor.
Cu bunica de mână m-am prezentat temătoare în prima zi de școală, moșu’ îmi ducea ghiozdanul iarna, când troienele erau mai mari decât mine. Cu bunica m-am cazat la cămin în liceu, ea a fost prezentă la absolvirea liceului, a facultății și-a masteratului. Tot cu ea îmi încep ziua la telefon și o închei seara, când o sun doar ca să-i spun „noapte bună”. Moșu’ s-a dus într-o zi de toamnă, iar eu am îmbătrânit dintr-o dată la gândul că ograda și casa la care mă întorc mereu, indiferent de locuri, ocazii și experiențe, nu vor mai fi la fel. Și m-am gândit că cei care m-au cunoscut și mi-au apreciat vreodată vorba, fapta ori portul ar trebui să știe că lor li se datorează toate. Una dintre primele rugăciuni învățate de la bunica zice așa: „Mulțumesc Ție, Doamne, pentru pâine, pentru sare, pentru darul Sfinției Tale!”. Darul Lui pentru mine au fost bunicii, iar un dar mai de preț nici că se putea.
Text și fotografie de Marinela Popovici, înscrise în concursul „Bunicii de la sat”.
Ilustrație de .