Atunci când eram copil, nu exista zi de naștere sau de nume în care să nu îmi trimiteți o telegramă de felicitare. Tataia mergea pe jos până în sat, „pe cărări”, așa cum se numea acel traseu, până la oficiul poștal, de unde trimitea telegrama. Mă bucuram la primirea ei, dar mintea mea de copil încă nu înțelegea importanța și semnificația acestui gest. Cât am fost copil, nu prea m-a învățat nimeni așa ceva. Sentimentul recunoștinței a trebuit să-l descopăr și să-l înțeleg de unul singur, în drumul meu spre viața de adult, din gafe în gafe și rănind oameni care mi-au ieșit în cale.
Azi vă răspund prin aceste rânduri, când momentul în care ne-am luat rămas bun este deja îndepărtat, iar vremurile de azi nu mai seamănă defel cu cele în care eu eram copil.
Dragă mamaie, îmi amintesc cum spuneai, parcă prevestind o nenorocire, că dacă matale ești prima care moare, nu se va alege nimic de acel loc de la sat. Te ascultam îngândurat și eram poate singurul care te lua în serios, deși eram un copil. Adulții de lângă noi nu te-au luat în serios. Mamaie, să știi că și azi îmi amintesc ultima oară când te-am văzut în viață și ne-am vorbit. Era în toamna lui 2001 și matale stăteai la unchiul Sandu, în cartierul Burdujeni. Erai la fereastră, împleteai, și am stat puțin de vorbă. Urma să plec la Iași, la facultate, nu peste mult timp.
Dragă tataie, în ziua în care te-am condus pe ultimul drum eram în curtea casei de la sat, iar unchiul Sandu mi-a spus că este cam ultima oară în care vom mai păși acolo. Vânduseși casa unor necunoscuți din sat. Anul trecut am fost din nou la sat și am urcat pe dealul pe care urcam împreună atunci când eram copil și mergeam, dis-de-dimineață, la cules de ciuperci. De pe acel deal am putut vedea cum, din tot locul vacanțelor mele de la sat, a rămas doar livada bătrână. Casa nu mai există și, ceea ce focul nu a distrus în urmă cu mulți ani, au distrus cei care au cumpărat casa și au înlocuit-o cu una nouă, banală, din cărămidă albă.
Dragă mamaie, dragă tataie, adulții din jurul meu nu v-au luat în serios și dezbinarea a fost mereu prezentă în jurul vostru. Pentru mine, însă, sunteți și veți rămâne cei care, fără a rosti prea multe cuvinte, m-ați făcut să înțeleg această lume, cu bune și rele, încă de când eram un copil. Cu fiecare nuntă și înmormântare la care m-ați dus prin sat, cu fiecare drum la moară, la fân, la pârâu, la biserică, cu fiecare vizită la vecini, am înțeles lucruri pe care nicio carte sau vreun alt adult n-ar fi reușit să mi le explice în cuvinte.
Text și fotografii de Andrei Constantin Iacob, înscrise la concursul „Bunicii de la sat”.
Ilustrație de