Mai bine de 18 ani mi-am trăit zilele în preajma animalelor, am mâncat fructele care erau în copacii din curtea noastră sau din cea a vecinilor și datul de „bună ziua!” a fost ceva firesc. Însă, mi se părea plictisitor și (poate) jenant. Cine ar alege să mănânce mere pătate, când ai portocale și banane la market și de ce te-ai spăla cu apa rece din cană, când o poți face la căldură, într-o baie. Credeam pe atunci că viața palpitantă se „juca” la bloc, de unde puteai să vezi și lumea. Privitul de la balcon era ceva ce mă fascina, poate de aia, când m-am mutat la Iași, la facultate, am ales să stau la etajul patru. După vreo cinci ani de locuit la oraș, am înțeles de ce i se zice viață trăită într-o cutie de chibrituri. Voiam din nou grădină cu legume, tânjeam după mângâiatul câinilor și parcă nici sunetul guguștiucului nu-l mai auzeam din cauza mașinilor.
Era timpul să revin la sat, dar nu puteam nici să las orașul, așa că m-am făcut sătean part-time. O meserie în care faci cam tot ce face un țăran, dar când simți că e prea mult, pleci la oraș. Iar când se acumulează prea multă tensiune în apartament, pui borcanele de zacuscă, pungile și cartoanele de ouă goale și pleci la țară.
Ca să avem ce pune în pungi și ca să ne relaxăm, eu și Nico am pus la cale, încă din primăvară, un plan pe cinste. Pe-o bucată de pământ am plantat trei rânduri de roșii, unul de ardei, altul de castraveți, jumătate de rând de vinete și încă jumătate de căpșuni. Mama a venit în completare cu ridichi, fasole, pătrunjel, mărar și un soi de roșii cherry. Știam că, în lipsa noastră, greul ar fi căzut pe mama, așa că am căutat să-i facem viața cât mai ușoară, am cumpărat furtunuri de picurat și am montat un sistem de irigare. Nico i-a pus mamei o alarmă zilnică pe telefon ca să-i amintească să dea drumul la apă. După un timp, noi veneam să vedem cum au crescut plantele și musai să rupem buruienile. Asta mă relaxa cel mai mult: să apuc iarba grasă și să-i smulg cu viclenie rădăcinile din pământ. Era o terapie și se simțea ca și cum ai fi ieșit dintr-o baie turcească, cu mușchii relaxați și gândurile mai puțin încețoșate.
Când s-a copt prima roșie, mama mi-a trimis o poză pe Messenger și mi-a spus că nu o culege, ne așteaptă pe noi s-o facem. Îmi amintesc momentul, era aproape de asfințit. Am mers în grădină, am adunat doi castraveciori, un ardei mic, abia ieșit din fașă, și-am căutat roșia vedetă. De la grădina de legume am dat fuga la bidonul cu brânză proaspătă de capră și, în mijlocul grădinii, am pus de cina la care visasem încă de când îmi înmuiam mâinile în pământul ud, unde avea să prindă viață primul răsad.
Cât roșiile se scăldau în soare și castraveții se cățărau de gardul de sârmă, noi povesteam pe Instagram sau direct prietenilor despre experiența noastră. Așa se face că, în toiul verii, au venit prietenii la noi acasă să guste din legume și să vadă cât de „de la sat” suntem. Am cules căldări de roșii și, când a venit sora mea din Franța, ea și mama au pus castraveți din grădină la murat și la oțet. Era acolo o bucurie simplă de care uitasem — să te bucuri că ai în mână o legumă crescută în pământul tău, sădită de tine. Te face să te simți util, chiar și-n zilele în care nimic nu iese cum trebuie.
Mama spune că am avut o producție tare bună, că a făcut suficient suc de roșii, că a pus vinete în ladă și că în beci are zeci de sticle cu ardei iuți. Nici murături n-a mai cumpărat anul ăsta, gogonelele din grădina cu legume au fost suficiente.
După ce am notat ce-am făcut bine și ce nu — știm că avem nevoie de maximum cinci fire de ardei iuți și de ceva mai multe vinete — ne-am apucat de tăiat ațele, de scos haragii și de adunat furtunurile. Pregătim terenul pentru la anul, punem instalația în pod sau în beci să fie ferită de îngheț și ne gândim să adunăm îngrășământ natural. Au mai rămas câteva gogonele și ardei, căci, pentru prima dată anul acesta, am lăsat poarta deschisă. Să intre găinile, bibilicile, curcile, rațele, iezii și caprele, că prea au tânjit de după gard o vară-ntreagă.
