Au venit italienii acasă

În satul meu, la aproape orice familie exista câte o rudă plecată în străinătate. O mătușă, un unchi, câțiva veri și, la câteva, chiar stâlpii – părinții. Cei mai mulți erau plecați în Italia, pe locul doi urma Spania, pe trei Grecia și… nu știu dacă se mai auziseră de alte țări. Știam, totuși, de câțiva mai șmecheri care erau în Germania. Mulți veneau în țară în luna august și chiar dacă nu erau veniți exclusiv din Italia, noi toți aveam o vorbă – „au venit italienii acasă!”, unde „italienii” era echivalent cu „diaspora”. 

Mai întâi, îți dădeai seama că au venit italienii acasă după mașini. Dacă până atunci ne adunam vreo 12 copii pe pod, la mine, la șotron și campionat de coardă, din august încolo stăteam pe șanț și discutam despre ce am primit de la rudele venite din Italia, ce cuvinte am mai învățat de la ei și ce o semnifica, totuși, numerele de la mașinile lor. Satul se umplea de o energie aparte de la primele numere de Italia care circulau prin Podoleni. Se deosebeau de la o poștă de toate mașinile obișnuite și le priveam, oricum, ca pe niște OZN-uri. Multe erau jeep-uri, jumătate dintre ele mergeau încet, să nu se strice, iar cealaltă jumătate avea acul blocat la 80 și nu părea să mai coboare. Din absolut toate caroseriile răsunau difuzoarele cu muzică de club, toate erau curate și părea că au văzut praful pentru prima dată pe străzile colbăite și neasfaltate din Podoleni.

Apoi, toți străinii erau bronzați. Fără excepție. Părea că soarele împrăștie raze cu bronz doar la ei, că noi, restul, primim razele alea urâcioase care ard pielea și, mai rău, o pârlesc cu forma tricoului. Oamenii aceștia erau dați cu gel, purtau ochelari de soare prin sat, miroseau mereu a parfum și parcă erau toți îmbrăcați în tricouri albe. Categoric, să evidențieze bronzul! Noi, oamenii de rând, făceam baie seara, la cădiță, cu apa încălzită la soare peste zi, dar ei, italienii, păreau scoși din duș de fiecare dată când ieșeau pe poartă.

Deși majoritatea îndeplineau criteriile de mai sus, ultimul, dar nu cel din urmă criteriu nu era neglijat de nimeni: vorba. Fiecare italian venit în țară era înzestrat cu accent și cu prezență scenică, adică gesticula în italiană și vorbea mixt. Cu toții am învățat de la ei acel „ooo” lung și mâinile împreunate în rugăciune scuturată. Nu mai vorbim de copiii născuți și crescuți în Italia, căci cu ei e o altă poveste. Cred că aveam vreo 10-13 ani când m-am trezit la magazin cu fetița unei verișoare care cerea insistent, aproape să plângă, patatine. Mai-mai că îmi venea să plâng alături de ea, dar m-am ținut tare, chiar dacă muream de rușinea vânzătoarei care a scos de pe rafturi toate sărățelele, ciocolățelele, napolitanele și bomboanele. Nimic nu a ajutat. În final, ne-am întors acasă bosumflate, smiorcăite şi dezamăgite, ca să aflu că unicul lucru pe care nu l-a scos vânzătoarea din raft erau chipsurile.

Mereu m-au impresionat gesturile mărunte și, adult fiind, privesc diferit toate întâmplările din copilărie. Îmi amintesc cum așteptam ciocolata din Italia, câte vreun tricou mai la modă, poate vreun parfum și câteva punguțe cu fistic, despre care credeam că se vinde numai în peninsulă. August e aici și italienii sunt acolo, în satul copilăriei mele. S-au întors câțiva italieni care așteaptă să fie întâmpinați. Câteva mâini împreunate în rugăciune scuturată, câteva conversații jumătate română, jumătate italiană, câțiva bătrâni care își revăd copiii ori nepoții, câteva tricouri albe pe bronz impecabil. Și, când mă gândesc, parcă mi-e dor să deschid cu sor-mea punga pe care scrie „Lali și Sandi” și din care se văd câte o bluziță și niște dulciuri.