De 14 ani caut cu îndărătnicie Văratecul într-o țară străină. În flori, în culori, în mirosuri. Chiar zilele trecute am primit câteva fotografii cu ce a mai rămas din casa măicuței mele. Ca o coajă de frunză întoarsă pe dos, așa arată totul la deal de bisericuța mică. Pe veranda unde ascultam odinioară greierii și bătăile clopotelor, acolo unde îl citeam pentru prima oară pe Dostoevski, și-au făcut cuibar o familie de guguștiuci, iar grădina de trandafiri e uscată, aplecată la pământ, plesnită de ploi, doar un gând sumbru a ceea ce a fost odată.
Odată, pe când maica mai trăia.
Dar eu mă uit la fotografiile astea în adâncul lor, ca într-o secvență de film care se transformă în fața ochilor, prinde culoare, miresme, adieri de vânt molcom. Prinde viață. Sunt singura care își mai amintește totul, așa cum a fost, cuvânt cu cuvânt și petală cu petală. Singura care mai poate povesti.
Casa maicii mele avea de-o parte cimitirul și bojdeuca Veronicăi Micle, cu o grădină lungă cu margarete înalte până la talie, iar de partea cealaltă pădurea înfoiată ca un păun cu evantaiul penelor desfăcute ca pentru împerechere.
Când mă săturam de alergat și de ascuns printre florile albe ca rochiile de mireasă pornite la dans, aprindeam lumânările morților pe morminte de nimeni vizitate. Smulgeam petale de margarete cu nevinovăția fetelor tinere niciodată îndrăgostite, rostind aceleași cuvinte fermecate: „mult, puțin, cu pasiune, deloc”. Eram mereu singură, dar duceam prin buzunare un soi de singurătatea care nu mă neliniștea niciodată. Pe maică nu o deranjam căci știam că nu ar fi avut timp pentru mine. Umbla grăbită, cu fustele lungi fâșâind în urma ei, pregătind micul-dejun pe masa lungă de afară, masa de sub vie, zornăind ceșcuțele scumpe de cafea și prăjind pâine pe un aragaz mic și vechi ce scăpăra gaz. Toate astea pentru musafirii care umpleau toate camerele bune ale casei, vară de vară. Să fi avut vreo 14 ani.
Cam pe atunci am început să observ cum prietenii mei Doinița și Mugurel, copii ai satului Văratec, fiecare cu câte-o traistă pe umăr, o luau dimineață de dimineață, pe cărăruia dinspre pădure, lăsând în urmă aceeași întrebare. Nu cunoscusem niciodată copii care să aibă curajul de a se avânta în vâltoarea pădurii, fără să fie escortați de adulți. Nici măcar eu nu îndrăznisem vreodată să cutreier acele păduri căci știam, din poveștile maicii, că mulți pădurari se întâlniseră față în față cu ursul și nu se mai întoarseră la copii lor. Nici toamna, când mergeam cu părinții la cules de ciuperci, nu aveam curajul să ne depărtăm prea mult unul de altul, strigându-ne în permanență unii pe alții, cu disperarea marinarilor ce văd furtuna la orizont. Fiecare tremur de creangă, fiecare miros diferit, ne ducea cu gândul la o forța necunoscută doar a pădurii, la misterul naturii unde omul este mereu dezgolit. Astfel că plecarea lor regulată și aproape resemnată, fără măcar a se uita în urmă, mi se părea un act de vitejie fără margini și mă ambiționa să-i urmez.
Azi încă o văd clar, ca într-o oglindă fără ani, cum legându-și năframa curată sub bărbie și lustruindu-și pantofii negri de biserică, maica a pornit la deal cu energia unui om care are o treabă de făcut. Eu, fără să o întreb ceva, deși o bătusem la cap zile întregi, alergam în spatele ei cărând pe umăr traista cu merinde, și strângându-l la piept pe Tolstoi. Ce frică îmi era să nu cumva să își schimbe decizia.
Când am ieșit de pe poarta maicii, am văzut aburi pufoși și grei ridicându-se în valuri dintre brazii falnici. Ceața stufoasă dădea impresia unei imense cortine în spatele căreia se joacă deja o altfel de piesă. Până și maica s-a oprit solemn din drumul ei alergat ca în fața unei icoane, vorbindu-mi în șoaptă de teamă să nu răscolească spiritele pădurii.
Să te ții după Doinița, auzi, e mai mare și știe ce face. Să nu cumva să te apuci de șotii. Oamenii ăștia au treabă, pentru ei nu e joacă. Să nu arunci mâncarea. Să ai grijă de tine... păi maică-ta era cuminte. Când îi spuneam ceva...Să fii ascultătoare și să nu te îndepărtezi de frați. Ei cunosc locurile toate.
O lăsam așa să vorbească, deși știam în sufletul meu că era prima noastră despărțire reală și că amândurora ne era teamă.
În fața mea, Doinița și Mugurel stăteau drepți și gravi în ceața mișcătoare ca niște umbre fantastice, așteptând parcă un semn de la divinitate pentru a păși în lumea cealaltă. Apropiindu-mă de ei, aproape că nu îi mai recunoșteam. Păreau grandioși, mult mai în vârstă decât mine, înalți și cu capetele încoronate de cunoștințele lumii. Eu, fata de la oraș, pierdută și stângace, cu cartea mea prea grea și inutilă în brațe, mă micșoram cu fiecare pas făcut. Cuvintele maicii îmi rezonau mai tare în urechi, căci „oamenii” de vârsta mea îmbătrâniseră peste noapte.
Lângă ei am mai avut timp gâfâind să mă întorc și să mă uit în urmă. Cu greu am distins un punct negru, acolo la vale, lângă gard, ca un strop greu de culoare căzut dintr-o pensulă, ca din greșeală, peste o pânză albă.
A rămas acolo înțepenită, mult timp după plecarea noastră, chibzuind cine știe la ce, poate pierdută într-o fantezie de fată tânără și aproape uitând că o casă plină de musafiri urma să îi răpească orice alt cuget în doar câteva ore.
Eu, odată pornită spre pădure, nu m-am mai gândit la ea deloc, suferind aproape imediat de amnezia adolescenților scăpați prin lume ce uită de anii petrecuți în casa părintească. Pădurea nemărginită fără de orizont mă hipnotiza ca o vrăjitoare gigantă, un agresor imens asupra simțurilor mele. Într-adevăr pășeam în altă lume, ca într-un cosmos venusian, unde nimic nu mai mirosea a flori, ci numai a pin și a rășină, unde păsările amuțiseră cu desăvârșire, nările începuseră să se umezească, iar pielea pe spinare se strângea, aproape cocoșându-mă, de la atâta răcoare. Cu toată solemnitatea momentului, era ceva grandios în liniștea aceea mormântală. Mergeam tăcuți, unul lângă altul, încredințați că numai universul ne mai putea feri de sălbăticia pădurii, ca într-o cupolă transparentă din sticlă. Eram ai nimănui, conștienți de neputința noastră, ascultând cu înfrigurare cum proprii pași ne urmau ca spioni dintr-o lume reală. Nu cred că am spus un cuvânt tot drumul și doar respirația aburindă ce desfăcea garoafe atunci când căscam gura ne asigura că încă mai trăim. Ici colo tresăream, când un con de brad aluneca la vale sau când vreo veveriță sprintenă, cu colții înfipți într-o ghindă, ne tăia calea, sărind batjocoritor de pe o ramură pe alta. Toți trei respiram același aer al terorii, subjugați de imortalitatea pădurii, dorindu-ne parcă subconștient să fim înghițiți pentru a rămâne măcar așa împreună.
Cum reușeau acei doi frați să urmeze același drum în fiecare dimineață? Cum să dorești să mai fii treaz după atâta frumusețe apăsătoare și tiranică? De unde acel curaj nebun de a o lua în fiecare zi de la un capăt?
Mergeam sfioasă lângă ei, înțelegând parcă, pentru a nu știu câta oară, că acei tineri cu forme omenești erau doar carcase posedate de ființe superioare mie. Nimic din aluatul din care erau clădiți ei nu îmi era cunoscut mie, iar tot ce îmi dorisem să aflu era demult reprimat ca într-o carte groaznică ale cărei pagini nu doreai să le mai răsfoiești. O carte, ce odată începută trebuia dosită între ziduri zdravene, de unde personajele nu puteau să mai iasă la lumină niciodată.
Nici nu am auzit când mi-au spus răspicat că am ajuns. Priveam aproape blocată la o poieniță, ca un luminiș după o junglă exotică, unde, cumva la stânga noastră se afla un staul cu oi. Peste cincizeci de oi albe cu blana cârlionțată și deasă ca vata medicală din pungile mamei, oi ce miroseau puternic a brânză și a lapte pășteau în voie. Atâta grozăvie și sacrificiu pentru aceste animăluțe inofensive. Atâta poveste pentru o activitate atât de banală și totuși atât de necesară.
Cum au rămas toate cu mine după atâția ani… cum le mai rotunjesc în minte… Ce s-o fi ales cu Mugurel și Doinița nu mai știu și nici n-am căutat să aflu, dar maica mea și al ei Văratec trăiesc cu mine ca un al doilea strat de piele.
-
Susține proiectul „De la sat”35,00 lei -
Donează și trimite o carte poștală50,00 lei