Eram în școala generală când zăpezile încă erau așa cum apar ele în poveștile părinților. Voiam să ningă cât mai mult, dar dacă se putea, să fie doar în vacanță sau la sfârșit de săptămână. Atunci, eu și sora mea ne duceam cu mama și cu tata la Fârțănești, la bunica.
Casa mea părintească e la strada principală, un drum drept, foarte circulat. Nu se putea transforma nicicum în derdeluș. De-asta, când ningea bine, înveleam sania, pe care ne-o făcuse tata, cu o pătură verde, și eram gata să apărem „în deal”. Derdelușul de la bunica, dealul, practic, era un teatru de război: mulțimea de copii îl făcea să fie alunecos, iar adulții bodogăneau că nu pot urca și erau nevoiți să presare cenușă sau pietriș ca să-și facă drum.
Bunica mea era unul dintre adulți. Urca zilnic în deal ca să cumpere pâine de la magazinul de la Cinci Drumuri. Viața pe final de iarnă era una liniștită, așa că ea nu prea ieșea din curte, doar la magazin și poate la biserică. Când mergeam în vizită, deschideam ușa odăii și o găseam mai mereu tricotând câte-un ilic* sau șoșoni pentru ea sau pentru cineva din familie. Aprindea televizorul, îl lăsa să-i țină companie, și ea își pierdea ochii și degetele în perdeaua de lână.
După ce veneam cu nasul roșu și abia simțindu-ne mâinile de la săniuș, bunica ne punea la masă. Era o masă mică, pe care o trăgeam la pat, aproape de sobă. Pe plită avea, la rontul cel mare, ceaunul cu apa pentru mămăligă. Și când fierbea, deschidea ușa către beci și aducea făina de mălai, scotea făcălețul și punea de mămăligă.
În timpul ăsta așteptam cuminți pe patul îngust, uitându-ne ba la televizor, ba pe geamul din odaie la vântul care sufla. Și numai ce ziceam că bate vântul, că-l și auzeam pe tata rostind:
Când vântul copacii îndoaie
Și plouă, și-i frig și ni-i frică
Fugim la bunica-n odaie
Noi, două surori, și-o pisică.
Și pe bună dreptate că motanul bunicii s-ar fi strecurat și el în odaie, mirosind așa bucate. Bunica ne primea cel mai adesea cu cârnați, pregătiți la Crăciun, și cu ouă prăjite în untură de porc. Apoi punea în scenă propriul spectacol cu zăpadă: dădea pe răzătoare una dintre ultimele bucăți de brânză, pe care le chibzuia până la prima mulsoare a oilor. Vântul bătea iute și la masă, căci brânza de oaie parcă se evapora în farfuria fiecărui nepot.
De când a murit bunicul, bunica a mai ținut păsări și câte un porc în curte, așa că iarna trebăluia mai mult prin casă. Și acum e tot la fel, doar că mai liniște. Dealul e-mbrăcat în asfalt, copii sunt prea puțini și nu le mai auzi glasul, zăpezile sunt mai rare și tot așa și vizitele nepoților, care au ajuns oameni mari. Și-au găsit un drum în viață și locuiesc la oraș sau în străinătate, așa că-i mai greu de ajuns în deal, la Cinci Drumuri. Bate vântul.
*ilic – pieptar țărănesc fără mâneci