Drumul spre biserica de pe șes avea vreo doi kilometri și îl făceam în jumătate de oră de mers lejer. Am parcurs drumul ăsta vreme de opt ani, cel puţin în fiecare weekend, așa că am avut timp destul să împletesc prietenii strânse și să știu, fără să mă uit, cam cât era ceasul în dreptul fiecărei case. În Săptămâna Mare, însă, era parcurs în fiecare seară la Denii, dar nu înainte să iau seama la ameninţarea mamei de dimineaţă – „dacă nu mă ajuți la treabă, nu te las la biserică” – și durea atât de rău încât lustruiam și cu spor, dar și cu ciudă bibelourile și paharele expuse tot anul în vitrină.
Mama şi mamaia scoteau tot din case. Toate covoarele şi preşurile erau spălate, geamurile curate, perdelele apretate, mileurile călcate, vitrinele-ncărcate. Toate astea se întindeau pe o săptămână, la finalul căreia se pregăteau bucatele. Simțeam cât e de aproape Paștele când îl vedeam pe tataia că face focul în cuptorul de lut.
În Joia Mare frământau câte 10-20 de kilograme de făină, rupeau coca în părți milimetric egale și o ungeau cu umplutură de nucă și cacao pentru care curățam nuci de ne usturau degetele. Cu toate astea, primeam mereu cea mai importantă sarcină la făcut cozonacii: aveam de curățat ligheanul de la umplutura cu nucă. Fără degetele noastre linse și regretele că a lăsat mama prea puțin pe pereții ligheanului, parcă nu ieșeau cozonacii așa crescuți și nici așa gustoși. Spre seară ne îmbrăcam frumos şi mergeam cu fetele la Denia celor douăsprezece Evanghelii. Tradiţia copiilor era să lege câte un nod, pe un șnur, la fiecare Sfântă Evanghelie, însoţit de o dorinţă. La final, erau 12 Evanghelii, 12 noduri, 12 dorinţe. Apoi trebuia să dormi cu şnurul sub pernă până la Înălţare, nodurile aveau să se desfacă şi dorinţele să se îndeplinească. Aproape de fiecare dată uitam de şnur, iar dacă îmi aminteam în curtea Bisericii, ratam cel puţin o Evanghelie. Uneori nu-mi aminteam dacă o dorinţă a mai fost înnodată, dar credeam că dacă o pun de două ori sigur se împlineşte. Într-un an am pierdut şnurul până să ajung acasă, iar în altul am ajuns să-l pun sub pernă, dar am uitat de el până la Paște.
Copil fiind, nu reușeam să percep durerea din Săptămâna Patimilor, ci vedeam mereu doar partea plină a paharului – Lumina, așa că o așteptam chiar bucuroasă. Vinerea Mare devenise de câțiva ani cea mai plină de soare, de sărbătoare, de energie. Acasă puneau mielul la baiț, pregăteau sarmalele, legumele pentru salata boeuf și carnea pentru borș, iar la Biserică se pregăteau pentru Prohodul Domnului. De obicei, în seara Prohodului mă mândream cu hainele noi, cumpărate pentru Paște, și înaintam spre cafas (balconul la care cântă corul Bisericii) mai lent și mai încrezătoare, să simt că observă toată lumea hainele mele nou-nouțe. Cântam Prohodul trei grupuri, pe rând: o strofă bărbații de la strană, o strofă oamenii din biserică și altă strofă corul nostru din cafas, despre care credeam că e cel mai important de-acolo. Asta pentru că toată Starea a treia era cântată de noi și ascultată de toți ceilalți, iar inimile noastre de copii simțeau aprecierile nespuse.
În Sâmbăta Mare, mamaia se apuca de dimineață să aleagă cele mai albe ouă, pe care le lega meticulos cu frunze și flori în ciorapi. Pregătea boiaua în același ceaun an de an și fierbea ouăle până credea ea că sunt gata, iar de fiecare dată avea grijă să dea deoparte, pentru tataia, câteva ouă fierte mai puțin. Eu eram încântată de ce ieșea, dar ea găsea mereu câte o legătură de ouă de care să nu fie mulțumită. Într-un an am scăpat jumătate din ouă pe jos și m-a bodogănit tot Paștele.
Acum mă uit la Săptămâna Deniilor cu nostalgie și dor. Închid ochii și mă văd pe treptele Bisericii, cu adidașii mei cei noi și fără nicio grijă. Mă văd urcând din nou în cafas, cântând Prohodul până mă doare gâtul; mă văd ieșind să iau aer și mă trezesc urcând treptele în turla mare a Bisericii, din care cuprind cu privirea toată comuna. Închid ochii și mă văd ștergând bibelourile, curățând nucile și făcând ouă roșii. Deschid ochii în Duminica Paștilor și-mi caut cana cu apă, ou roșu și bani, să-mi spăl fața și să-mi trec oul prin obraji, ca să fiu îmbujorată tot anul. Acum sunt mamă și e rândul meu să dau ligheanul cu umplutură de nucă la curățat și să pregătesc oul roșu din cană.
