Sâmbăta era pentru gătit

Toată copilăria mea am avut acasă un cuptor mare (cu care mama se lăuda), unde încăpeau 14 tăvi. Sâmbătă dimineața tata tăia lemne, stejar de obicei, să fie sigur că mama o să vadă flacără albă, ceea ce însemna că focul e puternic. Mama plămădea de dimineață o covată imensă, iar când își odihnea mâinile, așezându-se pe scaunul de lângă covată, făcea planuri cu voce tare despre câte pâini și plăcinte să facă, astfel încât să rămână loc pentru 5-6 păscuțe pe care eu aveam datoria să le numesc după membrii familiei.

Înainte să pună prima bucată de aluat pe masă, mama își punea un șorț și un batic care îi accentuau zâmbetul. Mie îmi răsucea mânecile, semn oficial că nu pot pleca nicăieri și devin mâna ei dreaptă, adică mâna curată care va aduce un lighean de făină când va fi nevoie și care îi va da un pahar cu apă când ea va obosi de la învârtit plăcinte.

La sfârșit, mama îmi făcea un porumbel. Îi crusta coada cu cuțitul, iar în ochii mei, porumbelul mai avea un pic și își lua zborul din mâinile pline de făină ale mamei.

O fi mișto să știi să parchezi în aglomerație, dar e mai mișto să dai în cuptor 14 tăvi, să le aranjezi la milimetru, reținând poziția fiecăreia. Pâinile în spate, că se coc mai greu, plăcintele la mijloc, cele cu cartofi să fie în dreapta, iar păscuțele în față, să fie scoase primele.

Mereu după ce astupa gura cuptorului cu capacul, mămica ridica lopata în sus și zicea răsuflând ușurată „Doamne ajută!”.

***

Nu mai avem cuptor de ceva ani, nici mama nu mai plămădește în lighean mare. Și chiar dacă eu acum stau cu picioarele pe geam, bându-mi cafeaua la prânz, în București, sunt sigură că mama, undeva departe, se pune pe un scaun, își îndreaptă spatele și zice încet „Doamne ajută!”.

•

text și fotografii de la Diana Gherghelejiu