Vin dintr-o familie de țărani cu multe animale. Bunicul din partea mamei a fost cioban și, o mare parte din copilăria mea, ograda lui era ticsită de oi. Nu-mi amintesc dacă bunicul stătea cu ele pe câmp, la stână, așa cum știu că făceau alți vecini, sau le dădea altui cioban în grijă. Pe cât i-au crescut anii, bunicului i-au tot scăzut oile, până într-o zi când n-a mai avut deloc. Așa s-a întâmplat și cu vacile, pe care le-am vegheat de vreo două ori cu bunica la cireadă și pe care țineam morțiș să le aduc de pe câmp de fiecare dată când mă nimeream pe acolo. Acum mai au una, de a cărei vindere se tot discută de ani. Și de cal s-a vorbit la fel, iar într-o zi bunicul a decis că-i timpul și l-a dat. Oricât s-ar fi plâns de-a lungul anilor de munca grea pe care o are cu animalele, pentru bunicul, probabil ca pentru mulți alți bunici, renunțarea la ele a fost un soi de acceptare a bătrâneții.
Tinerețea lui și copilăria mea continuă să se împletească încă atunci când ascult melodiile Lucreției Ciobanu. Fascinația ei pentru viața păstorească, despre care a cântat zeci de ani, i-a adus numele de „Doamna Munților”. Lucreția Ciobanu s-a născut în localitatea Topârcea, din județul Sibiu, unde a și prins drag de doinele cântate din fluier de către oierii care treceau cu turmele peste dealuri. Repertoriul ei, cules din Mărginimea Sibiului, spune povestea lor, a ciobanilor care-și trăiau anii în jurul animalelor.
Poți asculta aici melodia „Pleacă oile la munte”, cântată de Lucreția Ciobanu într-o ediție Tezaur Folcloric.
