De dimineață, în timp ce mama presăra ultimele stafide pe pască, Sebi, fratele meu, m-a scos afară din casă și mi-a spus că vrea să mergem și noi la rachete. În seara de Înviere, băieții se întâlneau pe dealul din fața satului, aprindeau un foc și învârteau bucăți de cauciuc care ardeau. Nu mi-a spus nimeni de ce se întâmplă asta, dar nu îmi amintesc Paște fără rachete. Primele lumini se vedeau în Bătrânești, satul vecin, iar abia apoi porneau și băieții de la noi din sat. Mai târziu am aflat că ele trebuiau să alunge spiritele rele.
Eu cu Sebi eram cel mult în clasa I pe-atunci. Între noi e diferență de 15 luni, dar am fost mereu în aceeași clasă. El venea mereu cu ideile și mă convingea că nimic din ce scoate pe gură nu poate merge rău. Așa l-am ascultat și în ziua aceea, când mi-a spus că putem merge și noi la rachete, că le vom spune mamei și tatei că mergem la bunica, iar ei nu vor bănui nimic. Chiar mi-a explicat cum urmează să ne facem și noi două rachete, doar că mama nu trebuie să afle.
Mamei i-a plăcut mereu să ne aibă în preajma ei, să știe ce facem, și ne punea la treabă de dimineață până seara. Nici în Săptămâna Mare nu scăpam, mai ales că treburile erau mai multe. Ba ne trimitea să aducem pătrunjel din grădină, ba ne punea să gustăm sarmalele, ba să ungem ouăle cu slănină, ba să mergem să luăm ceva de la bunica, ba să ștergem coșul pentru Înviere. Eu și Sebi mereu aveam ceva de făcut. Printre blide cu mâncare și curățenie, toată ziua aceea am căutat sârme și bucăți de material pentru rachete. Sebi era convins că dacă înfășuram două-trei cârpe, iar apoi le legam cu o sârmă de aluminiu, vom obține o rachetă numai bună de învârtit pe deasupra capului câteva minute bune. În timp ce mama mai scotea un rând de tăvi din cuptor, noi mai dădeam o tură de casă, să vedem ce mai putem lua fără să se prindă ai noștri. Ne-am găsit și o ascunzătoare: fostul coteț al găinilor, care era lipit de casă.
Pe la prânz, în timp ce prima rachetă era aproape gata, ne-am trezit cu mama lângă noi. Cum nu mai era loc de minciuni, i-am prezentat planul, în timp ce ea dădea din cap, râdea și din când în când spunea „ntz, ntz!”. Tata a râs și mai tare de racheta noastră, în timp ce noi încercam să îi spunem că are să fie cea mai tare de pe tot dealul.
După ce pasca, ouăle și cozonacul au fost așezate în coș, iar peste el a pus mama un prosop alb, cu modele tradiționale, tata ne-a ajutat să ne facem și noi rachete. După ce s-a înnoptat, am pornit toți trei, echipați cu lanterne, spre deal. Tresăream la fiecare lătrat de câine care răsuna și la fiecare câteva sute de metri mă uitam cu lanterna de jur împrejurul nostru. Noroc cu tata că a cărat rachetele, că noi nu am mai fost în stare să avem grija lor.
