În satul tinereții ei, lucrul intens al pământului a început odată cu împroprietărirea țăranilor, după Revoluție și, odată cu asta, și mersul la semănat, prășit, cules. „Prima dată când am prășit era pe la 14 ani, dar n-aș putea spune că am ținut sapa prea mult. Ce mai smulgeam buruieni de pe straturile din grădină, că în rest…”, mi-a povestit mama. Zice că o pasionau mai degrabă cântatul și treburile din casă, „dar și mama mă îndemna să îmi placă la școală, nu la sapă”.
Puțin după ce a făcut 18 ani, mama făcea deja pregătirile pentru nuntă din curtea socrilor, căci se mutase de acasă odată cu logodna, iar prima „probă” pe care a dat-o când a devenit noră cu acte în regulă a fost fix cea a prășitului. „Erau niște rânduri lungi, de nici nu le vedeam capătul. Prășeam încet și migălos, mi-era frică să nu tai popușoii; nici nu prășeam pe lângă ei, ci smulgeam cu mâna. Rămâneam mereu în urmă și mă mai scoteau la capăt oamenii pe care îi luam la treabă. Eram eu ultima, dar de pe urma mea nu prea creștea buruiană”, îmi povestește cu un soi de mândrie.
Pune totul pe seama tinereții și a dorinței de a face multe în gospodărie, spre mulțumirea tuturor, însă nu își explică cum rezista – „Mă trezeam la 4 dimineața să pregătesc sacoșele cu mâncare pentru câmp, să fac cafea și ceva pentru mic dejun. Făceam gogoși sau clătite să le servesc calde, că salahorii (n.r. oamenii care munceau și erau plătiți cu ziua) trebuiau să vină la 5-6. De multe ori se ducea tataia (n.r. socrul ei) și le striga la poartă, îi scula din pat. Ei se îmbătau de cu seară și cine să se mai trezească să vină la prășit. Din cinci, câți chemam, mă bucuram dacă veneau trei”.
Când se găseau la poartă, serveau gustarea și își luau sapele în spinare abia după o dușcă de rachiu, „«s-avem putere, că-i drum lung pân’ acolo», așa ziceau. Și aveau dreptate, că făceam vreo șase kilometri de mers pe jos numai dus. Când ajungeam pe bucată (n.r. suprafața de pământ care le aparținea), eram deja rupți de oboseala drumului și de cărat sapele și sacoșele cu mâncare, apă, rachiu, vin… că deh! Plecam cu noaptea în cap și prindeam răsăritul pe drum sau chiar la marginea ogorului”.
Mutau sapa de la un rând la altul până pe la ora prânzului, pauza cea mai așteptată de oamenii veniți cu ziua, de zici că prășeau spre pungile cu mâncare și băutură, nu spre curățarea pământului de buruiană. „Pe la 11 ardea deja soarele, iar după ce mâncau și beau un păhărel, se înmuiau și nu mai făceau treabă. Greu se apucau din nou și atunci dădeau cu sapa de două ori într-un loc. Și dacă îi vedeai că nu fac treabă bună, tăceai, nu puteai să le zici nimic, că-și luau sapa în spinare și plecau, te lăsau în mijlocul ogorului”, se amuză mama. Într-un an a trimis o femeie să prășească porumbul de-al doilea pe bucata ei și a mătușii, iar în toamnă s-a ales cu cei mai mici popușoi din toată vremea: „Am trimis-o pe Ileana cu mâncare, băutură, i-am și plătit ziua de muncă și când m-am dus în toamnă la deșfăcat era buruiana cât popușoii, iar știuleții erau mici de n-aveai ce alege. A prășit oleacă la începutul rândurilor, a mâncat, s-a îmbătat și a plecat acasă… Și mi-a mai dat și sor-mea bani să prășească și pe bucata ei. Doamne!”.
Dacă ar fi să adune tot prășitul vieții ei la un loc, mama zice că s-ar limita la „mult pământ, multă muncă, multă oboseală”. Și de bine ce izbea sapa în pământ și mai bulgăros, și mai afânat, când goleau coșerele vara, ca să-i bată (să-i dezghioace sau să dea jos boabele de pe știuletele de porumb), „găseau cel puțin un sfert din ei gozăiți de șoareci. Apăi atunci simțeam că munca mea a fost în zadar…”.
