Am căzut în lumea aceasta fix cu o săptămână înainte de sărbătorile de iarnă, când Moș Crăciun le-a adus alor mei o „colindă” vestitoare cam zgomotoasă. Se întâmpla la Deaj, în comuna Mica, pe malul Târnavei Mici, în județul Mureș, un sat unde coabitau români, maghiari și rromi. Ai mei au locuit cu bunicii de pe linie paternă până în clasa mea I, pe care am început-o la Târnăveni, la oraș, ca să fac școală bună. Am făcut: școala ardeleană! M-au botezat Oltița, la dorința mamei, care auzise numele la Cluj și a știut că așa trebuie s-o cheme pe „ăla micuțu’”, cum urma să-mi zică o învățătoare de limba maghiară care nu vorbea prea bine românește și cu care avusesem un mic conflict amuzant.
Sunt, deci, fată de la țară! Mă bucur că mi-am făcut intrarea în viață astfel, primii ani petrecuți atât de aproape de natură au avut o contribuție consistentă la modelarea mea ca adult. Mă pierdeam cu visarea în grădina de proporții epice unde născoceam, cu sora mea, Mioara, jocuri dintre cele mai trăsnite. Ne separa un pârâu de vecinii „de dinjos”, doi frați cu niște ani mai mari decât noi cu care ne certam aproape de fiecare dată. Mai ales eu, căci, se pare, spiritul justițiar îl aveam în dotarea standard. În Deajul acesta dintre dealuri cu coame blânde asistam și la muncile câmpului.
La coasă
La coasă se mergea dis-de-dimineață, la primul cântat al cocoșilor, când soarele ieșea din linia orizontului și urca pe cer. Uneori îl însoțeam și eu pe Moșu’/Bunicul, un om sobru, interiorizat, care întruchipa toate calitățile țăranului gospodar, cumpătat, echilibrat, serios. Dacă nu mă duceam odată cu cosașii, atunci bistoș cu Mamatână/Bunica, pe la 10-11, când îi ducea mâncarea și apa rece. De cum ne apropiam, o rupeam la fugă desculță prin iarbă, o mică plăcere nu tocmai pe placul cosașului, întrucât raita mea culca firele la pământ. „Tu, Tiță, nu mai fugi ca mieii scăpați din strungă, să nu calci în ceva!” Bucuria mea era însă atâta de mare, iar libertatea avea un gust atât de plăcut, încât nici prin cap nu-mi trecea că puteau fi pe-acolo insecte ori târâtoare înspăimântătoare. După câteva ture care-mi accelerau respirația și bătăile inimii, mă linișteam și ascultam sunetul lamei de metal frângând firele de iarbă, trifoi sau lucernă. Un sunet unic, ca o șfichiuire, eliberat într-un ritm constant, ca un metronom precis, a cărui cadență fusese stabilită riguros în anii îndelungi de exercițiu. „Șfichi”, pauză, „șfichi”, pauză și tot așa, în continuu, repetitiv, ca o mantră. Sunetul acesta mă atrăgea când Mamatână mă întreba „No, tu copilă, merem cu mâncare la Moș-to?!”. Și indiferent cu ce mă ocupam, lăsam totul baltă și țâșneam în viteză pe poarta casei. Și-mi mai plăcea la coasă comănacul lui Moșu’, pe care, când mânca stând pe jos la umbră, mi-l așezam pe cap de nu mi se mai vedeau nici ochii, nici nasul. Iar Moșu’ zâmbea discret, maximul la care îl văzusem vreodată râzând, încântat că nepoata lui e atâta de jucăușă. Meniul din straiță era chită, slănină, caș și ceapă. Tot ce mâncam era ecologic, produs în curte și grădină. Dimineața, ca toți bărbații din sat, Moșu’ bea dintr-o sticluță cu gât alungit, o măsură de la care nu se abătea niciodată, un deți de jinars, pălincă făcută de el din prunele căzute din pom. Alea de pe crengi ajungeau silvoiz, un alt ritual la care participam, degustând ca niște experți pretențioși din ceea ce rămânea pe marginile ceaunului uriaș unde, alimentate de focul cu lemne făcut într-o groapă, fructele deveneau dulceață. Țuica era din aceea care face mărgele când e turnată și care-i indică tăria dublu rafinată. Moșu’ Nicolae venise din Maramureș în căutare de lucru în zonă și o cunoscuse pe Mamatână Maria, care avea pământ. Nu știu cât de mult s-au iubit în tinerețe, dar aveau mare grijă unul de celălalt. La vremea aceea angajamentele de cursă lungă se respectau necondiționat. De la Moșu’ și de la Mica, Angela, mama și, precum numele ei, îngerul meu, am învățat că o promisiune trebuie onorată, indiferent ce.
Simt în nări și acum când scriu mirosul de iarbă proaspăt pusă la pământ de tăișul oțelit al coasei, un parfum pe care nu-l voi uita vreodată și care mă urmărește în toate clipele de răgaz când mă gândesc la copilăria mea de la țară.
Pe hotar
Terenul cultivat în ceea ce azi numim extravilan are un nume presărat cu savori istorice. I se spune hotar, înțelesuri care sugerează că acolo începe și se sfârșește lumea. Lumea satului, în orice caz, gravitând în jurul semănatului, seceratului și culesului roadelor pentru care trudise toată suflarea. Era un ciclu natural în care se înscriau existențele umane. Noi eram mai mult cu joaca, dar tot în joacă uneori ne amestecam în treburile celor mari. Ne lăsau s-o facem într-un parteneriat care, sperau ei, urma să ne maturizeze. Și încă cum!
Era o primăvară timpurie când ne-au luat cu ei la hotar, la pus cucuruz. Zornăiau boabele galbene izbindu-se de pereții găleții metalice în care erau transportate, iar nouă ni se părea că a le pune în micile cuiburi săpate în solul negru e un act magic. Că numai descântate în scurtul traseu de când părăsesc pumnul și până poposesc în pământ vor germina și din ele se va înălța tulpina care, sub căldura soarelui și binefacerile ploii, va produce porumbul pentru mămăligă și hrana animalelor. Și am insistat să ne lase să devenim parte a acestei operațiuni sacre. Puteau zice nu? N-au avut de ales, ne-au dat și nouă rânduri. Scorneam tot soiul de cuvinte fără sens înlănțuite în incantații copilărești care să determine semințele noastre să dea lujer mai repede decât restul. Și au ieșit, în mănunchiuri de câte șapte-opt, căci nu ne spusese nimeni să nu punem mai mult de două boabe într-un loc. Rândurile noastre păreau un lan de grâu. Eram atâta de mândră!