Aproape fiecare om pe care îl știm are cel puțin o rudă, un prieten sau o cunoștință care a plecat din țară. Chiar și noi, toți cei 6 membri ai echipei De la sat, avem părinți, frați, bunici, unchi, mătuși, verișori împrăștiați prin mai multe state, de pe mai multe continente. Au plecat în căutarea a ceea ce le lipsea acasă – bani, acces la educație de calitate, un loc de muncă, speranță – și au promis c-o să stea doar un pic. Pentru majoritatea, lunile au devenit ani, iar greutatea anilor îi face adesea să simtă că trăiesc vieți duble, dar că nu mai sunt întregi în niciuna. Am decis să-i întrebăm pe ai noștri cum a fost să plece din sat într-o altă țară, ce i-a speriat cel mai tare și ce i-a făcut să meargă mai departe. Dar, cel mai important, am vrut să ne spună cum cred că ar fi arătat viața lor și a noastră dacă stăteau acasă… Ionuț continuă seria cu povestea plecării sale în Londra.
Am plecat de acasă cu un troller și-un rucsac de drumeție în spate și am ajuns noaptea, pe-o vreme ploioasă, în centrul Londrei. Nu venisem într-o țară străină de nevoie, așa cum făcuseră cu ani în urmă frații mei, ci dintr-o alegere — să studiez. Aveam bani de trăit în prima lună și câțiva cunoscuți la care să apelez, în caz de nevoie. Era 13 septembrie, în câteva luni urma să plec iar acasă, de sărbători, iar gândul ăsta mă liniștea. Trei luni mai târziu, în seara de Revelion, când m-am văzut întorcându-mă plângând de la locul de muncă, mi-am dat seama că sindromul „încă trei luni” își făcuse apariția și nu știam cum să scap de el.
În afara țării, am simțit să-mi construiesc o Românie a mea, un remediu pentru dorul de acasă. Voiam să am un refugiu unde să nu trebuiască să explic de ce mănânc mămăligă cu brânză. Îmi plăcea, totuși, că puteam să vorbesc o română cu accent moldovenesc, fără să mă simt stânjenit. Am căutat să mă lipesc de români și așa i-am întâlnit pe Jessica și Sandu pe care îi chemam la noi în vizită ori de câte ori învățam câte-o rețetă nouă la restaurantul la care lucram, ne-adunam în jurul mesei și povesteam despre ofurile de la muncă și despre România. La un moment dat am decis cu toții că cel mai bun desert este budinca cu ou, lapte și pâine dulce (bread and butter pudding), așa că desertul tradițional britanic devenise motiv de masă-n familie.
Când ieșeam din casă mă trezeam într-o lume în care ba simțeam că sunt de-al locului, ba un străin venit să ia ceva și să plece cât mai repede. Un coleg de la universitate a venit într-o zi cu un caiet și un creion la mine. Pe prima pagină avea scrise câteva cuvinte în română. Mi-a zis să-l învăț cum se pronunță și poate să mai adăugăm câteva. Până la finalul zilei știa să zică că-l cheamă Cameron, că are 27 de ani și că are un câine pe nume Sid. Tot cu el am mers și într-un magazin românesc de unde am luat pufuleți și ciocolată ROM. Alteori, însă, ieșeam de la cursuri cu dureri de cap de la atâta vorbit într-o limbă străină, iar creierul tânjea după moldovenismele mamei: „Florine, zi-i Tatăl Nostru că l-o diochet careva”.
Cu ai mei vorbeam des pe grupul de Facebook, le trimiteam fotografii de la Universitate și mai rar de la muncă. Asta pentru că încă nu eram împăcat cu ideea de a fi bucătar în Anglia. „Ce-i asta, ai terminat o facultate la tine-n țară și acu’ cureți aragaze și faci salate într-o țară străină?”, îmi tot spuneam. Eram frustrat că nu muncesc în domeniu și, că-n lipsa banilor, am fost nevoit să accept oferta lui Stelian, cheful român de la restaurant. Într-o miercuri seara, la finalul unui curs, am primit un mesaj pe Messenger: „salut! Te-ar interesa să lucrezi într-un restaurant în Pinner?” În prima jumătate de oră am crezut că-i o schemă de fraierit români, auzisem de la o prietenă că se practică. Cineva îți trimite o ofertă de job cu un salariu mare, pe care nu prea o poți refuza, iar tu trebuie doar să trimiți actele și să plătești o taxă mică de 40-50 de lire. Bineînțeles că după ce plătești taxa, nu te mai contactează nimeni.
Nici nu eram interesat să lucrez într-un restaurant, voiam ceva mult mai aproape de fotografie, dar cum finanțele se tot duceau, am zis să văd care-i treaba. I-am dat numărul, m-a chemat la interviu și după câteva zile deja începeam treaba. Experiența mea în bucătărie nu era chiar 0, dar se limita doar la a prepara mâncăruri simple la mine acasă. Iar la acel restaurant se mânca fine dining, un concept nou pentru mine la vremea aceea. Colegul de muncă îmi explica cum se face un dish, cum se aranjează un fel de mâncare în farfurie, și eu îmi notam pe un carnețel lucruri precum „se adaugă chestia aia verde din colțul frigiderului”. Dacă „chestia aia” se muta de la locul respectiv, situația se complica. Am ajuns să lucrez la restaurant câte 10-12, uneori 14 ore pe zi. Trei zile pe săptămână eram student, îmbrăcat cu sacou și cămașă, și patru zile purtam haina de bucătar și pregăteam deserturi. Simțeam că merg în direcția în care nu trebuie, iar uneori îmi era rușine să zic unde muncesc.
M-am gândit că e ceva temporar, că după o lună-două o să plec și voi uita episodul. N-a fost așa căci după șase luni eram tot acolo, iar începutul pandemiei tot în bucătărie m-a prins. După o vreme ajunsesem să povestesc celor din restaurant despre România, cu bune și rele. Dimineața ascultam știrile în română împreună, deși nu toți le înțelegeau. Când am stat la coadă ore întregi ca să apuc să votez, colegii mi-au ținut locul și m-au încurajat pe WhatsApp. Și familia ajunsese să afle despre cum am ars tăvi întregi de biscuiți sau cum țuica făcută de tata ajunsese în meniul restaurantului. Când primeam pachet de la mama, îi invitam pe Stelian și pe Maria, colegii români de la restaurant, la noi acasă. Puneam pastrama de capră la cuptor, făină de porumb în apa clocotindă și rădeam brânză de capră. Înfulecam din mâncărurile tradiționale și încheiam seara cu povești despre ai noștri și despre vreme, care, la fel ca acasă, nu se rezuma doar la un număr de pe aplicația telefonului, ci implica dureri de șale, de oase și mereu prevestea ceva.
Când locuiești în străinătate nu poți să spui că e doar bine sau e doar rău. Bine n-are cum să fie, că ești departe de cei dragi, iar doar rău nu-i, că altfel n-ai mai sta. Ajungi să te învârți ca-ntr-un leagăn la circ, la început îți e greu, dar apoi te obișnuiești cu senzația. Înaintezi mereu în pași mici: „hai c-o să fie mai bine după ce găsim unde să dormim” sau „mai am nevoie de un loc de muncă și gata”. Însă, în realitate, e vorba doar de un pas mare — să te adaptezi cu noul, iar noul este peste tot, în oameni, în casă, la locul de muncă, în pauzele de socializare.
Pentru că studiam fotografie documentară și fotojurnalism eram foarte atent la tot ce se întâmpla în jurul meu. Fotografiam oamenii la metrou, mă băgam în discuție cu șoferii români în mașinile de Uber, căutam subiecte peste tot. Ideea de a documenta viața românilor emigranți îmi surâdea. Așa puteam să înțeleg și eu ce mi se-ntâmplă. M-am inspirat din cartea lui Gillian Wearing și am pornit proiectul „Dacă stăteam acasă…”, în care căutam co-naționali, îi rugam să-mi povestească cum au ajuns în Londra și să ducă gândul „dacă stăteam acasă…” până la final. Aflasem răspunsuri la care nu m-aș fi gândit. Pleci de acasă pentru a umple un gol și de multe ori nu e (doar) unul financiar. Să înveți mai multe și mai bine, să te îndepărtezi nițel de ai tăi pentru a afla ce-ți place și care ți-e calea, să fii independent, să-ți îndeplinești un vis. Eu am vrut câte ceva din fiecare — să mă afund într-un alt sistem de învățământ, să vorbesc mai des cu mine, s-adun bani pentru un aparat foto și să văd cât din ce sunt e pentru că așa mi-au spus alții sau pentru că așa mi-am dorit eu.
Nu știu dacă poți să-ți dai seama când trebuie să te dai jos din acel leagăn în mișcare sau când se oprește mecanismul. La mine s-a oprit de la sine. Aveam de gând să mai stau în Londra un an, poate doi, însă pandemia m-a obligat să pun cutii mai mici în cutii mai mari și să le trimit acasă. Am stat două săptămâni în izolare, iar viața din acele două camere era sufocantă. Atunci am decis, împreună cu Nico, că venise timpul să plecăm acasă. Am vrut să luăm cât mai multe lucruri, mobila era cumpărată de noi, din primele salarii, erau lucruri de care ne atașasem, așa că am comandat cutii, folie și ce mai era nevoie de pe Amazon și ne-am pus pe împachetat. A durat câteva zile, timp în care urmăream știrile din România, mâncam și dormeam stresați.
Înainte să plecăm, Stelian și Maria au venit pe furiș la noi, am luat masa împreună, le-am dat și lor din lucrurile pe care nu le mai puteam lua acasă și ne-am luat la revedere. N-aș fi crezut, dar s-a simțit ca și cum aș fi plecat de acasă. Căci după o vreme acasă devine un termen, un sentiment relativ, ține de oameni, de amintiri, de unde te simți acceptat și iubit, și mai puțin de un spațiu anume.
Portret de familie emigrantă: Mani
Nu știu dacă a luat-o cineva deoparte și i-a zis în șoaptă „Mariana, în afară de mama ta, tu o să fii stăpânul casei de acum încolo”, însă chiar așa s-a întâmplat. Tatăl ei a murit pe când ea avea doar 10 ani și asta a forțat-o să se maturizeze — să muncească cu ziua prin sat, să aibă grijă de animale când mama era pe câmp și să nu ne piardă din ochi pe noi, ceilalți trei. Mariana, sau Mani, cum îi spunem noi, este cea mai mare, apoi urmează Maricel, cu un an mai mic, Giorgiana, cu 5 ani mai mică, și eu, mezinul familiei, venit după 14 ani de la nașterea Marianei, din a doua căsnicie a mamei. Când tatăl ei a dispărut subit, nimeni nu a avut pregătit un plan de rezervă. În lipsa lui, au apărut grijile și sărăcia, iar mama a devenit mai strictă ca să țină totul sub control și să arate satului că poate – Află întreaga poveste aici.
Portret de familie emigrantă: Coca
Decizia lui Maricel sau Coca, așa cum i se spune în familie, a fost mai mult una de moment, alimentată de neputință și de visul de a-și cumpăra prima mașină. Terminase Liceul Auto din Galați și pasiunea lui pentru mașini ne umplea deseori curtea cu fel de fel de piese. După liceu s-a înscris voluntar să plece în armată. „Cum să pleci în armată, că nu ai 20 de ani?”, i-a spus mama, șocată de faptul că băiatul mai mare urmează să fie la zeci de kilometri depărtare, la Constanța. Pe-atunci, în 2001, serviciul militar era obligatoriu în România, însă numai de la 20 de ani încolo (pentru bărbați). „Am împlinit 19 ani în armată. La o vreme, după ce am terminat cei doi ani, mi-am depus actele să mă angajez pe post de caporal”, îmi povestește Maricel. N-a mai făcut carieră în armată, fiindcă plecările multe și dese din sat în alte țări occidentale, „unde se fac bani”, l-au convins să ia drumul străinătății – Află întreaga poveste aici.
Portret de familie emigrantă: Gaga
Toate visele aveau să fie împlinite, cineva îi găsise un loc de muncă într-o cafenea din comuna Treviso, urma să aibă banii proprii, așa cum n-a avut niciodată și, de ce nu, să ne ajute pe mine și pe mama, singurii rămași acasă. Într-o zi a intrat poliția în cafenea pentru un control și când a observat că românca nu avea 18 ani, dar muncea, au luat-o la secție. Fără să știe ce-o să se-ntâmple, singura grijă a Giorgianei era „să nu cumva să afle mama”. Nu le-au dat prea multe detalii despre cum a ajuns în Italia, așa că a fost trimisă la o școală de corecție pentru minori. Aici urma să meargă la școală și să locuiască până la majorat. „Am stat cuminte o săptămână, n-am zis nimic. Într-o seară l-am văzut pe paznic că era ceva mai adormit, așa că am luat toate cearceafurile și prosoapele din cameră, am trecut rapid pe lângă el și i-am spus în treacăt că merg la baie. Am dat drumul la toate robinetele, am deschis geamul și-am început să leg materialele unele de altele ca să mă pot cățăra pe ele și să cobor pe geam”, îmi povestește Giorgiana. | Află întreaga poveste aici.