În copilărie mă mai ruga mama câteodată s-o ajut să care ligheanele cu rufe la râu, la spălat. Vara era cum era, apa din vale fiind călduță și limpede, îmi plăcea să țopăi printre pietre și să mă uit cum dă cu maiul în haine. Mai stăteam uneori cu ea și hlizeam prin preajma ei, uitându-mă fascinat cum lovește rufele întinse pe lespedea de lângă râu.
În dreptul multor case erau cărări ce coborau spre vale și locuri amenajate pentru spălat hainele. Le ziceam hâlboane și însemnau un mic baraj din pietre, ca să fie apa mai mare, mai ales când era de limpezit cearșafuri și rufe mai mari. Și mai era o lespede lată pe care se băteau cu maiul rufele în mai multe reprize.
Casa noastră era încadrată de două astfel de locuri, așa că mai toată ziua auzeam pe cineva îmblătind maiul și, în pauzele de tras sufletul, schimbând o vorbă cu lumea care mai trecea pe uliță.
De multe ori, mai ales vara, se adunau mai multe femei la râu și se mai stătea la rând. Noi aveam noroc cu valea în fața casei, din doi pași eram cu ligheanul la râu și înapoi. Dar vedeam constant femei cărând în spate saci de celofan, plini cu rufe aduse de departe. Coborau de pe dealul Bacii, o coastă mare ce se cască în fața casei noastre, dincolo de vale. Sau altele care veneau de pe Zugău, o ulicioară ce se desprinde din ulița noastră.
Iarna spălatul la râu era o tortură greu de imaginat în zilele noastre, când înfundăm în mașină, între un ceai și un like pe Facebook, kilele de haine, adeseori doar pentru că le-am purtat de două-trei ori. Se făceau spărturi în gheață cu securea, ca să se poată slobozi în apa râului hainele pline de soponele și detergent. Pe lângă asta, limpezitul unui pulover și a unei perechi de blugi era mult mai dificil decât a unor tricouri sau bluzițe de vară.
Erau câteva femei mai nevoiașe pe stradă care mai făceau un ban sau mai căpătau una, alta, spălând la râu hainele celor un pic mai înstărite sau celor chinuite de vreun beteșug. Îmi amintesc că și mama apelase de câteva ori la astfel de servicii pentru că zicea că albăstrește de frig și se nenorocește dacă mai stă mult cu mâna în apa rece. Era și mult de spălat, fiind cinci în casă, iar noi ăștia mici murdăream lesne hainele, fără a ne gândi prea mult ce implică spălatul lor.
Până prin 2004, când am plecat la Cluj la facultate, tot vedeam femei spălând haine la râu, deși se mai răriseră, și mașinile de spălat începuseră să apară și pe la noi. Mașinile de spălat nu erau tocmai la îndemâna oricui, atât ca preț, cât și ca infrastructură. Nu era de-ajuns să ai bani să-ți cumperi o mașină, ci trebuia să-ți faci baie în casă. Sau măcar să-ți tragi apă în casă și să-ți faci o scurgere.
Din ce știu eu, până prin 2004-2005, pe Valea lui Stan doar o casă avea apă curentă și baie înăuntru. Avea și mașină de spălat, desigur. Apoi, mai ales după ce s-au deschis granițele și lumea a plecat la muncă în străinătate, în vreo zece ani s-a umplut valea de băi și mașini de spălat, de-ți vine să-ți faci cruce când mai auzi pe cineva bătând maiul la râu.
N-aveam noi baie în casă prin ꞌ90, dar am fost printre primii de pe vale cu mașină de spălat. Și asta, firește, datorită mamei mele. Că doar ea avea motive întemeiate să facă eforturi pentru așa dotare a locuinței. Din ce zice ea, mașina ar fi costat-o câțiva saci de cartofi vânduți la București imediat după revoluție.
Auzise de la televizor că e mare nevoie de cartofi la capitală, pe când la noi era surplus, de-i dădea lumea la porci și la vaci ca să nu se strice și să fie nevoiți să-i arunce. Așa că a convins degrabă câțiva vecini, au cărat câțiva saci la gară, i-au urcat pe acceleratul de București și duși au fost la capitală. Nici măcar n-a fost nevoie să-i transporte până la tarabele din piețele bucureștene, că s-au vândut cartofii în gară, zvonul că a venit trenul de Sighet cu cartofi aducând degrabă cumpărători. În aceeași zi s-a întors acasă și din banii frumoși făcuți a cumpărat mai apoi o Albalux. Nu storcea, nu te scutea de dus hainele la râu, dar măcar nu mai aveai de soponit și de frecat la ele până te usturau mâinile. Era mare lucru. Puneai apă în ea, băgai la priză și-i dădeai drumul. Apoi goleai apa și cărai rufele la râu să le limpezești. Jumătate de muncă era făcută.
Cred că a ținut-o vreo 10 ani mașina aia. Și-a făcut banii, cum zice mama. Apoi, în 2004 am tras apă în casă și-am intrat în rând cu lumea. De fapt n-am intrat în rând cu lumea, ci am ieșit din rând cu lumea, alăturându-ne celor câțiva din avangarda modernizării. Tot la inițiativa mamei, ea fiind cea care zicea că e sătulă de spălat haine la râu și că vrea și ea la bătrânețe să nu mai aibă de umblat tot prin curte la WC și de îndoit cioantele deasupra unui lighean ca să se spele.
Apă aveam în curte, fântâna noastră deservind mai multe gospodării. Trebuia doar un hidrofor, șanț, conducte și instalația în casă. Plus o fosă septică pentru scurgere. Nu era ceva tocmai la îndemână, dar am izbutit să începem implementarea proiectului de îmbunătățire a calității vieții după ce s-au pus niște bani deoparte și după ce s-a dus puțină muncă de convingere a forțelor reacționare din gospodărie. Adică tata, care susținea că „cum m-am spălat patruzeci și ceva de ani la lighean, mai pot să mă spăl douăzeci”. Mai era și chestiunea că nu i se părea tocmai firesc să-ți faci nevoile în casă, oricât ar zice lumea că așa e normal și civilizat. A rămas adeptul acestei paradigme inclusiv după ce am inaugurat WC-ul din fosta cămară transformată în baie, dar nu pentru mult timp. Confortul l-a sedus și a facilitat „schimbarea de mentalitate”, expresie ajunsă atât de populară și folosită atât de des.
În vara aia lucrasem pe un șantier de construcții din sat, așa că mi-am invitat într-o sâmbătă colegii de muncă la o clacă bine stropită cu bere și-am săpat șanțul necesar. În câteva zile apa a fost trasă în casă, apoi au fost instalate o chiuvetă și o mașină de spălat. Febra trasului apei în casă prinsese deja prin vecini și, precum se vede treaba primăvara când e cu aratul și pusul în pământ, întâietatea în astfel de inițiative e destul de importantă.
Un vecin, care ne văzuse scormonind cu târnăcoapele prin curte, a dedus rapid care-i manevra și n-a mai stat pe gânduri. Având un avantaj strategic esențial prin posibilitatea tragerii apei de la un sfor (izvor) din grădină, ce avea cădere și nu necesita hidrofor, omul a trecut degrabă la fapte. Stătea și mai bine cu economiile, neavând încă de purtat copii prin școală, așa că în câteva zile nu doar că era rezolvată treaba, dar reușise să-și facă baia integral. Așa că și-a trimis fiul de vreo 5-6 ani până la boldă (magazin) să cumpere ceva și să ne spună cum stă treaba. Ăla micu, intră-n casă și începe:
– Ne, noi bem apă din părete, ne căcăm în casă.
Apă din părete am putut bea și noi în câteva zile, cu căcatul în casă a trebuit să mai așteptăm vreun an. Dar oricum, pasul cel mare fusese făcut. Noi deja crescusem mari și am început să ne împrăștiem care pe unde cum, așa că nu mai erau așa multe haine de spălat ca-n anii trecuți. Am înțeles cu adevărat cât de importantă a putut fi mașina de spălat pentru mama și de ce s-a zbătut ea atât ca să aibă așa ceva în casă, abia când în preumblările mele prin diferite chirii m-am trezit cu mașina de spălat stricată și nevoit să frec la haine într-o cadă de baie.
– De-aveam eu așa ceva când erați voi mici, tare ușor mi-ar fi fost, mai zice mama câteodată. Și are mare dreptate.
Lasă mamă, s-a trecut. Când se strică mașina de spălat, cumpărăm alta!
Fotografiile au realizate de Centrul Cultural „Reduta” din Brașov și publicate cu acordul sursei menționate. Ilustrațiile au fost realizate de Sorina Șerban/De la sat.